„O, minunată lume nouă!”

Primul Dosar pe care l-am coordonat la Dilema, pe atunci Dilema veche, acum cinci ani, a fost despre freelancer-i – un termen care definea un statut destul de nou pe piața muncii din acel moment. Din ce în ce mai mulți oameni alegeau să plece din corporații ori din locuri de muncă devenite nepotrivite pentru a lucra pe cont propriu, cu avantajele și greutățile aduse de această postură.

Astăzi, o altă sintagmă este din ce în ce mai vehiculată: aceea de „creator de conținut”. Sînt oameni care stăpînesc comunicarea pe rețelele sociale suficient de bine încît să construiască în jurul lor comunități de zeci de mii de persoane, transformîndu-și viața și experiențele într-o poveste. Organizatorii de evenimente de orice fel, inclusiv culturale, aleg să apeleze la ei pentru promovare, dată fiind rapiditatea cu care pot propaga un mesaj către lume. M-am întrebat ce înseamnă asta pentru jurnalismul tradițional, documentat, care ia timp, resurse, trebuie să se potrivească în pagini de ziar ori să petreacă ore la montaj, să aștepte tiparul sau data de difuzare din program. Este acesta influențat, schimbat de acest nou mod de a transmite informația, e capabil să țină pasul cu această viteză, pot cele două să coexiste? Care este viitorul jurnalismului, dată fiind omniprezența rețelelor sociale? Ce face un conținut să fie valoros, indiferent de forma de propagare către public?

Au colaborat la acest Dosar jurnaliști cu experiență, organizatori de evenimente culturale, oameni de PR, marketing și comunicare, specialiști în social media, în viețile cărora online-ul s-a insinuat de ceva vreme, mai tăcut sau mai vocal, ca un musafir care vine constant la cină. Concluziile au fost că jurnalismul și creatorii de conținut nu se exclud, cei din urmă obligînd media tradiționale să-și mai ajusteze modalitatea de transmitere a informației. Trăim într-o lume în care nu s-a pierdut dorința de a spune povești, doar felul în care se emit acestea este mereu în schimbare. Dacă sînt bine depănate, ele ajung la „urmăritori”, care depistează destul de rapid lipsa autenticității.

De multe ori, publicul simte nevoia să asocieze o față umană celor aflate, iar amănuntele de ordin personal, care în presa tradițională mai cad la corectură, îl fac să simtă că textul nu a fost aruncat dintr-un turn de fildeș, unde nu poate urca. Dar, așa cum afirmă Ioana Avădani, președintele Centrului pentru Jurnalism Independent, în articolul care deschide acest Dosar, jurnaliștii nu ar trebui să renunțe prea ușor la superputerea lor: aceea de a face lucrurile credibile, nu doar agreabile. Chiar dacă asta înseamnă adevăruri inconfortabile, teme nepopulare, ieșirea din familiar.