O relație complicată

În Confesiunile sale, Sf. Augustin descrie reacția unui copil în momentul în care fratele mai mic este alăptat la sînul mamei: „Am văzut odată, şi l-am urmărit cu atenţie, un copilaş foarte gelos; el nu putea încă să vorbească, dar, palid la faţă, îl ţintuia cu o privire întunecată şi rea pe fratele său de lapte, care sugea alături de el. Lucrul acesta îl cunoaşte toată lumea. Mamele şi doicile spun că vindecă această răutate prin nu ştiu ce farmece. Este limpede însă că nu mai putem socoti nevinovăţie, atîta vreme cît izvorul laptelui matern se revarsă din belşug, faptul de a nu-l suferi lîngă tine pe fratele tău, care are nevoie de singura hrană ce îl ţine în viaţă”. Fixitatea și agresivitatea privirii bebelușului care nu mai deține exclusivitatea sînului matern arată că își percepea fratele ca pe un uzurpator, pasajul ilustrînd gelozia fraternă.

Rivalitatea și dușmănia între frați, care merge pînă la fratricid, se înscrie într-o linie tragică, ale cărei origini se regăsesc în primele mituri și legende ale omenirii. În mitologia greacă, Polinice și Eteocle, cei doi fii ai lui Oedip, se lovesc mortal unul pe altul într-un duel pe cîmpul de luptă, disputîndu-și stăpînirea regatului Tebei. Murind primul, Polinice apucă să îi murmure lui Eteocle: „Fratele meu, dușmanul meu, dar atît de drag, întotdeauna atît de drag” (Euripide, Fenicienele). Mitul fondator al Romei vorbește despre un fratricid: Romulus și Remus, doi frați gemeni profund atașați unul de altul, decid să fondeze un oraș, dar intră în competiție cu privire la locul ales. Romulus trasează incinta viitorului oraș și îl ucide pe Remus, care îi încalcă hotarele.

În Geneză întîlnim frecvent tema rivalității și ostilității între frați. Primul caz este cel al lui Cain și Abel, fiii cuplului primordial, Adam și Eva. Cain, primul născut, aduce ofrandă din roadele pămîntului pe care îl lucrează, dar Dumnezeu o refuză, preferînd sacrificiul oilor păstorului Abel. Mînat de invidie, gelozie și ură, Cain îl ucide pe Abel. Și alte relatări biblice vorbesc despre dușmănia și violența între frați, cum ar fi istoria lui Iosif, fratele mai mic, preferat de tatăl său. Invidioși, frații mai mari plănuiesc să îl ucidă, dar se răzgîndesc și îl vînd ca sclav. Mai tîrziu, ajungînd mare demnitar în Egipt, Iosif își salvează frații de la foamete și îi iartă pentru fapta lor. Aflăm tot din Geneză că Rahela o pizmuiește pe sora sa mai mare Lia și intră într-o competiție înverșunată cu aceasta pentru a-i da urmași soțului comun, Iacov.

Așadar, relatările biblice par să întărească ideea că legăturile de sînge nu garantează dragostea și afecțiunea între frați și surori, că relațiile între aceștia sînt mereu conflictuale. Însă relațiile dintre frați și surori sînt ambivalente, prezentînd un întreg evantai al comportamentelor și atitudinilor, fiind un loc al dragostei și al urii, oferind ocazii nenumărate pentru solidarități, complementarități și opoziții. Certurile, ura, invidia, dușmănia și rivalitatea sînt mai bine reprezentate în mituri și literatură, dar apar și relațiile armonioase, precum dragostea, loialitatea, protecția și întrajutorarea.

Făcînd din nou apel la mitologie, putem aduce în discuție un caz exemplar pentru armonia fraternă, cel al Dioscurilor, frații gemeni Castor și Polux, născuți din aceeași mamă, dar din tați diferiți: primul este fiul muritor al regelui Spartei, în timp ce Polux este fiul divin al lui Zeus. După ce Castor e răpus într-o luptă, Polux îi cere lui Zeus să moară împreună cu Castor, pentru a rămîne nedespărțiți. Zeus le acordă amîndurora nemurirea, însă doar alternativ: o zi muritori în Infern, o zi nemuritori în Olimp.

Literatura creștină medievală ilustrează paleta diversă a relațiilor fraterne și ambivalența acestora. Clericul italian Giovanni da Lodi (secolul al XI-lea) a scris o lucrare despre viața Sfîntului Petru Damian (Vita Sancti Petri Damiani). Petru, provenit într-o familie de aristocrați scăpătați, a avut de înfruntat, încă de la naștere, ostilitatea unui frate mai mare, adolescent, nemulțumit de venirea pe lumea a unei noi guri de hrănit. Mama cedează presiunilor fiului mai mare și îl dă pe Petru în îngrijirea unei alte femei. După moartea mamei, Petru este redat familiei și preluat de acel frate mai mare, care îl tratează cu cruzime. Desculț și zdrențăros, Petru este salvat la vîrsta de 12 ani de către un alt frate, care îl ia în grijă și îl dă la școală. În semn de recunoștință, Petru a preluat și numele acestui frate, Damian.

Încă de la începuturile sale, Biserica a ținut la mare preț relațiile de fraternitate (fraternitas) și i-a considerat frați și surori pe toți membrii societății creștine. Hristos este prezentat ca un frate mai mare, după cum spune Sfîntul Pavel: „întîi născut între mulți frați” (Epistola către romani, 8, 29). O mare inovație adusă de creștinism a fost introducerea noțiunii de fraternitate spirituală, necesară formării unor noi legături între indivizi în societate. Relațiile ideale, de asistență mutuală și de solidaritate între frați și surori, au fost propuse ca un model de conduită umană, precum și pentru organizarea diverselor segmente ale societății. Vocabularul fraternității s-a extins la realități diverse: întreaga comunitate creștină (ecclesia) este alcătuită din frați și surori; în sfera monastică, toți călugării sînt frați, călugărițele sînt surori; cavalerii sînt frați de arme. Mai tîrziu, fraternitatea devine un laitmotiv al Revoluției franceze din 1789, în faimoasa triadă, alături de libertate și egalitate. În noua sa accepțiune secularizată, fraternitatea are o dimensiune politică, fondată pe apartenența individului la aceeași comunitate de cetățeni.

Termenul „fraternitate”, cu înțelesul de legătură strînsă între persoane, are un caracter limitativ, deoarece exclude din capul locului femeile. La fel, adjectivul „fratern” acoperă diversitatea configurațiilor posibile ale  relației de rudenie (între frați, între frați și surori, între surori). În limba engleză există cuvîntul sibling, neutru din punct de vedere al genului, însemnînd în același timp „frate” și „soră”. Pentru a înlătura imprecizia legată de cuvîntul „fratern”, scriitoarea feministă franceză Florence Montreynaud a propus termenul de „adelfic”, în anul 2001, pentru a desemna legăturile dintre persoanele născute din aceiași părinți (în greaca veche, cuvintele adelphó – „frate” și adelphe – „soră” pleacă de la aceeași rădăcină: adelph – „matrice”).

Multă vreme, relațiile adelfice au fost studiate doar din perspectiva psihologiei și a psihanalizei, preocupate să deslușească mecanismele rivalităților de la vîrsta copilăriei și a interdicției incestului dintre frați și surori. La rîndul lor, istoricii au fost interesați mai mult de istoria familiei și mai puțin de istoria particulară a relațiilor dintre frați și surori. Abia după anii 2000, relațiile adelfice au ieșit din zona de umbră și au atras atenția istoricilor. Un rol de pionierat l-a avut istoricul medievist francez Didier Lett, cu a sa Histoire des frères et sœurs (2004), în care a conturat problematicile și a sugerat direcțiile de cercetare în acest domeniu, care nu duce lipsă de surse: mitologie, cronici, literatură, jurnale intime, corespondență, coduri de legi, testamente, iconografie etc. Astfel, turul de orizont întreprins de istoricul francez privește statutul fraților și surorilor în sînul familiei, modalitățile de transmitere a bunurilor, solidaritatea și legăturile afective, dar și conflictele, certurile pentru moștenire, incestul, fratricidul.

În societățile premoderne, legăturile adelfice erau mult mai puternice decît în zilele noastre. Speranța de viață redusă, deci moartea timpurie a tatălui sau a mamei, ducea la întărirea legăturilor dintre copii, care erau nevoiți să se crească unii pe alții. Puternicele legături adelfice s-au datorat practicii existente îndeosebi în familiile din lumea țărănească: în timp ce părinții roboteau ziua întreagă, sarcina îngrijirii celor mici era preluată de către copiii mai mari. Frații și surorile mai mari devin o sursă de protecție, de ajutor, relația de solidaritate astfel formată durează, uneori, toată viața. Dintr-o scriere hagiografică, Miracolele Sfîntului Ludovic, aflăm că, pe la 1300, un țăran din împrejurimile Parisului se duce la mormîntul Sfîntului Ludovic de la Saint-Denis pentru a obține vindecarea miraculoasă a piciorului său drept. Suferindul nu cere ajutorul tatălui și nici al soției sale pentru a se deplasa, ci este însoțit de sora sa mai mare, care îl sprijină, cu mare greutate, de un braț, pe tot parcursul drumului. Legătura adelfică se dovedea mai puternică decît cea paternă sau conjugală.

A avea un frate sau o soră înseamnă a aștepta de la ei afecțiune, înțelegere, loialitate, împărtășirea bucuriilor și necazurilor. Deseori, realitatea adelfică este foarte departe de armonie și concordie, ea pendulînd între dragoste și ură, între solidaritate și dușmănie, între admirație și indiferență. Numeroși frați și surori, ajunși la vîrsta adultă, se ignoră reciproc, nu mai vor să știe unul de altul, nu se frecventează, mai ales după moartea părinților. Proverbele multor popoare evocă latura negativă a relațiilor adelfice:  „Frate, frate, dar brînza-i cu bani”, „Mai bun este vecinul de aproape decît fratele de departe”, „Soră-mi ești, soră să-mi fii, dar la noi să nu mai vii”, „Decît frate mai mic, mai bine cîine mai mare”, „Trăiesc ca frații și se iubesc ca dracii”, „Courroux de frères, courroux de diable” („Ceartă de frați, ceartă de draci”), „Entre hermanos, dos testigos y un notario” („Între frați, doi martori și un notar”). Sursa acestor inepuizabile conflicte și animozități sînt, cel mai adesea, revendicările patrimoniale, faptul că unul dintre frați se simte nedreptățit la partajarea moștenirii și lezat în interesele sale.

Am avut ocazia să asist, pe viu, la manifestările dușmăniei extreme între frați. La finalul anilor ’80, pentru a face față cheltuielilor prilejuite de studenția mea și a surorii mele, tata, inginer forestier, lucra suplimentar în calitate de expert topograf pe lîngă tribunalul orașului. Într-o vacanța de vară l-am însoțit pe tata, atunci cînd se ducea, la cererea instanțelor de judecată, să măsoare terenuri aflate în litigiu, între moștenitori. Îmi amintesc de o frumoasă livadă, aflată pe o coastă de deal, disputată de un frate și o soră. Cei doi, prezenți la măsurători, nu s-au privit deloc în ochi, dar își aruncau reproșuri grele, stînd așezați, spate în spate, de o parte și de alta a unui trunchi gros de copac. Atunci am fost șocat să văd atîta dușmănie între frați. Mult mai tîrziu am înțeles... 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr. habil., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.