Tînăra germană pe nume Erma Grühn era o femeie absolut atrăgătoare, iar faptul că – foarte probabil – nu știați mare lucru despre ea n-a împiedicat-o să influențeze notabil istoria secolului al XX-lea.
Sau povestea mea ar putea pleca de la un personaj cu totul secundar din istoria Angliei, căruia i de datorează faptul că, azi, arar, regele Charles al III-lea al Marii Britanii vine zîmbitor printr-un sat din Transilvania, efectiv ca la el acasă!
Cherchez la femme!
Generalul (ulterior mareșalul) Werner von Blomberg era, la mijlocul anilor 1930, cel mai puternic ofițer din armata germană. Considerat un geniu al organizării și al logisticii, el este cel care a materializat dorința lui Adolf Hitler de modernizare a armatei; cu alte cuvinte, Hitler avea dorința – dar cel care chiar a știut cum se organizează o armată nouă, cum se dotează ea cu tancuri și aviație moderne a fost von Blomberg, un om care mai avea și marea calitate de a atrage lîngă el alți ofițeri capabili în a trasa planuri și a le și transpune în viață. Impresionat de capacitatea de muncă a lui von Blomberg, Hitler a făcut din el cel mai puternic ofițer din Germania încă în timp de pace, inițiind înaintarea lui la rang de mareșal și numirea lui ca ministru al Armatei.
Simultan, von Blomberg era unul dintre tot mai puținii germani care încă îl mai puteau contrazice pe Hitler – precum în noiembrie 1937 cînd, într-o reuniune restrînsă, Hitler le-a spus oamenilor săi de încredere că Germania va fi parte dintr-un război european pînă la începutul anilor ’40, iar von Blomberg i-a spus că aceasta ar aduce mai mult rău decît bine. Totuși, în virtutea funcției, von Blomberg și ofițerii săi sînt cei care au conceput planurile militare pentru atacurile viitoare asupra Poloniei, Belgiei sau Franței.
Oricît de priceput organizator și logistician ar fi fost, von Blomberg era totuși un bărbat singur, rămas văduv de timpuriu. Și, după cinci ani de văduvie, în cursul anului 1937 el s-a îndrăgostit de o dactilografă dintr-un birou al Ministerului de Război, o „fată din popor” (cum o descria amorezatul), pe numele ei Erma Grühn. În ianuarie 1938, cînd cei doi s-au căsătorit civil, ministrul avea 59 de ani, iar tînăra Erma (născută în 1913) nici pe jumătate din vîrsta lui. După mariaj, conform legii, tînăra doamnă von Blomberg a făcut o cerere (către poliție) pentru schimbarea de domiciliu – viitoarea adresă fiind, normal, cea a soțului, într-o clădire rezidențială a Ministerului de Război, în inima Berlinului.
Și astfel a pornit o cabală ce avea să schimbe destinul nazismului, al Europei și, poate, al lumii.
O statuie la care nu s-a gîndit nimeni
Cererea proaspetei doamne von Blomberg a ajuns – în virtutea adresei la care cerea strămutarea – la șeful poliției din Berlin, un oarecare von Helldorf, spre finalul lunii ianuarie 1938. Von Helldorf a făcut cîteva verificări și, speriat, a cerut apoi o întrevedere la Wilhelm Keitel – un lider al armatei naziste la care avea acces. Cu tremur în glas probabil, von Helldorf i-a spus lui Keitel că juna doamnă von Blomberg, pe scurt, avea de ani de zile un dosar de prostituție la poliția din Berlin, că mama tinerei Erma Grühn fusese ea însăși o matroană de bordel și că, în fine, tînăra Erma mai pozase și pentru o serie de fotografii pornografice pe care un fost partener de-al ei le comercializase cu profit. Cu alte cuvinte – spunea von Helldorf –, foarte probabil că sute sau mii sau poate zeci de mii de berlinezi văzuseră sau chiar posedau, în ianuarie 1938, poze porno cu proaspăta soție a ministrului de Război al regimului nazist!
Cu așa dinamită în mîini, Keitel a preluat dosarul și i l-a dat lui Hermann Göring – atunci, un subordonat, dar și un adversar natural al lui von Blomberg (căruia dorea să-i ia locul la conducerea armatei). Firesc, Göring s-a dus cu dosarul direct la Adolf Hitler – care, pesemne, n-a apreciat nici conținutul scris și nici fotografiile. De reținut că Göring și Hitler fuseseră printre invitații de la cununia cuplului von Blomberg!
Concluzia: Hitler i-a cerut lui von Blomberg să divorțeze urgent. Dar mareșalul n-a acceptat – și a ales să demisioneze. Ce a urmat: Hitler n-a mai numit un ministru al Armatei, ci a preluat el însuși conducerea (punîndu-l ca adjunct pe W. Keitel), iar pe ambițiosul Göring l-a făcut mareșal al Aviației (nu al întregii armate!). În anul 1938, ca urmare a afacerii von Blomberg, Hitler a operat o amplă schimbare în armata, în politica, în diplomația germane – adică a destituit ultimii reprezentanți ai vechii caste și, în locul lor, a pus oameni din elita nazistă. Germania a început al Doilea Război Mondial potrivit planurilor făcute de von Blomberg și de echipa lui – și ele au adus victoriile împotriva Poloniei, Belgiei sau Franței. Mai departe, dezastrul rezultat din bătălia Angliei și din atacarea Uniunii Sovietice (planuri cu care von Blomberg nu fusese de acord) a determinat sfîrșitul lui Hitler și al nazismului.
Von Blomberg a murit în 1946, grav bolnav, pe cînd fusese invitat (ca martor) în procesul de la Nürnberg. Soția lui, Erma, i-a supraviețuit pînă în 1978. Foarte probabil, nimeni nu s-a gîndit, la moartea ei, că femeia poate merita o statuie – ca una care, fără să știe, a dus la epurarea, în statul nazist, a unora dintre cei mai capabili oameni.
Istoria se hrănește cu praf de pușcă
Cînd vorbim despre cel de-al Doilea Război Mondial, cu toții ne gîndim la Hitler, la Stalin, la președintele Roosevelt sau la mareșalul Antonescu. De fapt, noi ne imaginăm întreaga Istorie ca fiind o înșiruire de figuri ilustre sau sinistre. E doar propensiunea noastră pentru personalizarea Istoriei. În realitate, personajele principale și cele secundare sînt parte din aceeași rețea, în care elementele se validează reciproc și din care doar noi alegem protagoniștii, dintr-o adesea neconștientizată dorință de simplificare a trecutului – tocmai pentru ca el să fie mai ușor de înțeles.
Căderea Constantinopolelui, în 1453, în urma asediului armatelor sultanului Mahomed al II-lea, a fost un șoc pentru întreaga Europă. Cu consecințe, pînă la ambele războaie mondiale și pînă la NATO din zilele noastre! Dar, la drept vorbind, oare sultanul Mahomed al II-lea e figura centrală a acestei cumpene din istorie? Sau inginerii săi (autentice personaje secundare...), care au făcut posibilă trecerea a vreo 70 de nave, trase de boi, pe roți unse, peste coline, pînă pe malul Cornului de Aur, în spatele defensivei bizantine, ocolind astfel lanțul de fier uriaș cu care bizantinii blocau apele Cornului? Sau: ar fi avut oare succes armata aceluiași Mahomed în lipsa tunului uriaș pe care un Urban/Orban, fierar armurier născut la Brașov, l-ar fi construit special pentru asediul Constantinopolelui? Iar ironia istoriei este că același Urban, în anii precedenți, îî propusese împăratului bizantin Constantin al IX-lea același proiect: adică construirea unui super-tun, tocmai pentru apărarea împotriva turcilor! Dar împăratul bizantin a considerat că prețul era prea mare și că, pe scurt, cheltuiala nu se justifica. Pragmatic, armurierul Urban i-a făcut aceeași propunere sultanului Mahomed al II-lea, care a pus la dispoziție banii și materialele necesare pentru un tun care nu trăgea decît șapte salve pe zi (atît de mult dura încărcarea), dar ale cărui lovituri au fost imparabile și năucitoare pentru Constantinopolele asediat. Ultima lovitură decisivă a tunului lui Urban a fost în dimineața de marți, 29 mai 1453, cînd o ghiulea uriașă a spart zidul exterior, în dreptul Porții Sfîntului Romanus, al unei cetăți inexpugnabile vreme de 1.000 de ani.
Cui se datorează, deci, căderea Constantinopolelui? Inginerilor și hamalilor care au tras navele peste uscat? Fierarului pasionat de pulberi născut la Brașov? Sau sultanului Mahomed al II-lea, care i-a găsit, i-a înțeles și i-a plătit cum trebuie pe acei oameni? Care e scala ce poate face diferența între ei toți, ca unii fiind principali și alții secundari în aceeași istorie?
În rețea, totul se leagă
Sau, de ce nu, v-aș putea aduce aminte de un tînăr catolic care făcea parte dintr-o ramură deloc bogată a unei familii europene din almanahul de la Gotha, ajuns domnitor într-un oraș mai curînd oriental din sfera de influență otomană și care, totuși, într-un anumit context, avea să devină cel mai important rege reformator al unei țări ortodoxe din Estul continentului, țară pe care el – ca nimeni altul înaintea lui – a pus-o în tiparele occidentale, cu vaste consecințe. Regele Carol I a fost, desigur, un personaj cu totul principal al istoriei României – venind, repet, dintr-o ramură secundară a unei familii domnitoare europene.
Și, în fine, un alt cu totul secundar personaj al Istoriei: Bessie Warfield (o americancă născută în 1896, mai cunoscută apoi drept Wallis Simpson) este cea care a făcut ca actualul rege al Marii Britanii să fie Charles al III-lea și ca acesta, în această calitate, să viziteze azi România! Cum? Printr-un lanț al consecințelor: pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, regele Imperiului Britanic, împăratul Indiei etc., pe numele lui Edward al VIII-lea, s-a îndrăgostit nebunește de această Bessie, pe care a și cerut-o de nevastă; dar, cum americanca era la al treilea mariaj, Edward al VIII-lea a avut de ales între tron și femeia iubită – și a ales femeia. În acele condiții, fratele său mai mic (și destul de bîlbîit), prințul Albert, a avut surpriza neașteptată de a ajunge pe tronul Britaniei, sub numele de George al VI-lea – urmat fiind, apoi, de fiica sa, recent decedata regină Elisabeta a II-a, ulterior de nepotul său, Charles al III-lea, printre altele actual rege la Londra și proprietar în satul Viscri, județul Brașov. Dacă Bessie Warfild nu s-ar fi cunoscut cu prințul Edward, nu Charles, ci un văr sau o verișoară a acestuia ar fi purtat azi coroana Regatului Unit.
Iar poanta de final a acestei istorii e alta: cine credeți că a fost reprezentantul lui Adolf Hitler la încoronarea regelui George al VI-lea, în mai 1937? Nimeni altul decît un proaspăt mareșal german încă văduv atunci, pe nume Werner von Blomberg...
Adrian Cioroianu este istoric, profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României.
foto: Werner von Blomberg/ wikimedia commons
.jpg)
.jpeg)
.jpg)
