O vară de așteptat

Facebook-ul îmi scoate la vedere o poză de acum niște ani, cu fiică-mea mică, undeva în Grecia. Se vede marea de jur împrejur și niște căsuțe joase și albe, cocoțate pe un deal. Platforma îmi propune să adaug într-un soi de ramă goală o imagine din prezent și să o postez la story, într-un joc de oglinzi atunci-acum. Dar nu am ce să postez. Poate doar dacă aș scrie pe un petic de hîrtie „în așteptare” și aș face o captură de ecran. Pentru că eu asta fac în vara asta: aștept. Aștept să vină toamna și să treacă examenele. Între bacalaureat și admitere sînt prinse, ca într-o menghină, iulie și august, cele mai bune luni din an, preferatele mele. Cele în care se coc pepenii, se încălzește apa mării, se umplu terasele, se muncește mai puțin și, mai ales, se pleacă mult. Cele în care timpul se dilată și curge altfel decît în restul anului. Asta dacă nu dau buzna suspansul și incertitudinea și nu se instalează comod, ca niște musafiri care se simt repede de-ai casei. Și uite-așa, odată cu venirea lor, vara mea  încremenește într-un soi de neîntîmplare. 

Vorbeam cu o prietenă care îmi spunea că așteptarea în care am ajuns să trăiesc o duce cu gîndul la un sat grecesc cotropit de căldură, în care, pe măsură ce soarele se înalță pe cer, viața se retrage de pe străzi și de prin curți, lăsîndu-l complet pustiit la orele amiezii. Uite că iar vorbesc de Grecia! Încerc să mi-o alung din minte și să mă concentrez pe prezent. Carpe diem, cum ar veni, doar că asta presupune, concret, media la bacalaureat, dosarul de înscriere la facultate, ajutorul cu pregătirea pe care am promis că i-l voi da („Eu îți trimit eseurile pe mail, tu le citești, le corectezi și le discutăm după aia. Bine, mama? Bine, Ana.”), emoțiile și stresul examenelor și, mai apoi, așteptarea rezultatelor. Intră sau nu intră, that is the question. Anul trecut au fost șase candidați pe loc și doar vreo zece locuri. Măcar nu pleacă în lume, îmi zic și încerc să-mi dau seama dacă asta este ceva care mă bucură sau dimpotrivă. Adevărul este că, încă de cînd s-a născut, m-am pregătit mental pentru momentul în care o să meargă la studii în afară. Ei bine, nu. „Dar să știi că o să vreau să mă mut cît pot de repede de-acasă”, îmi repetă. Să ajungi tu studentă și vedem pe urmă cum facem, îi zic și așteptarea capătă brusc gust bun, de timp petrecut împreună. Încerc să nu mă emoționez de una singură, gîndindu-mă la cît de repede s-au dus anii. Parcă mai ieri era atîtica și uite-o acum adult, a și votat. Ba chiar își făcea griji nu care cumva să  pice prezidențialele fix cînd va putea să plece și ea o săptămînă în vacanță, cu prietenele. Uite că nu pică.

Între suspansul alegerilor și cel al examenelor, hai, totuși, îmi zic, să rămîn la cel din urmă.  Încep să desfac așteptarea ca pe o portocală și să-i observ fiecare felie de angoasă. E un sentiment familiar, mai ales pentru părinții de copii din generația Z, cum o numesc specialiștii. Citeam deunăzi că Asociața Americană de Psihologie a raportat că, în 2022, 90% din tinerii născuți între 1997 și 2010 au acuzat diferite simptome cauzate de stres, iar 70% din ei au declarat că au prieteni care suferă de atacuri de panică. Într-o anchetă făcută de cei de la Deloitte, tot în 2022, aflu că aproape 50% din tinerii generației Z se consideră anxioși, procentul fiind mai mare în cazul fetelor (53% față de 39%). Îmi aduc aminte cum l-am luat pe motanul Totoro, acum patru ani, în plin început de pandemie, cînd fiică-mea se pregătea de Evaluarea națională ca de război. Am luat o pisică în speranța că voi reuși să calmez cu ea spaima de eșec, mai mare la momentul acela decît spaima de boală. Mi se pare, în continuare, o nebunie să pui atîta presiune pe niște copii de paisprezece ani. La fel cum mi se pare incorect să ignori complet cei doi ani de școală lipsă, în cazul celor care au dat bacalaureatul anul acesta. Acea teleșcoală sau cum s-o fi numit ea a fost pur și simplu un experiment ratat, iar mare parte din materia anilor respectivi s-a pierdut pe undeva. Mă uit că nici în Franța situația învățămîntului nu e tocmai roză. Conform raportului PISA din 2022, printre cele optzeci și una de țări luate în considerare, Hexagonul înregistrează una dintre scăderile cele mai drastice din Europa ale nivelului de educație. Și uite că acum nici situația electorală nu e mai bună. Om vedea ce va mai fi. Dar, iarăși, prefer suspansul examenelor celui politic.

Pînă la admiterea Anei, la început de septembrie – așa s-a nimerit, să aleagă o facultate care organizează examenele tîrziu –, mai rămîne niște vară, învelită în suspans ca-ntr-o rochie vaporoasă. O vară de așteptat, în loc de una de neuitat, cum se numea filmul lui Pintilie. O să încerc să nu fac valuri la mine în cap, să nu mă uit pe Facebook la pozele voastre cu marea, cu plaje, cu cocktailuri, apusuri, răsărituri și piele bronzată. O să rămîn cu motanul Totoro în brațe, o să citesc și o să corectez eseuri și o să mă gîndesc că are și toamna farmecul ei.

Ioana Maria Stăncescu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Tăcerea vine prima, Editura Trei, 2024.