Pașaport pentru viață

Atunci cînd oamenii călătoresc, de cele mai multe ori caută noi experiențe pentru a descoperi lucruri neștiute pînă atunci. Însă niciodată nu este vorba doar despre ceva din afară, ci despre ceva dinăuntru, despre a descoperi, de fapt, noi aspecte ale propriei persoane sau de a reanima aspecte cunoscute și amorțite de malaxorul preocupărilor pragmatice.

Alteori, oamenii caută doar un loc unde să își poată odihni mintea și să își liniștească anxietățile, pentru a căuta răspunsuri sau a încerca să facă ordine într-un soi de haos. Cele mai valoroase călătorii sînt cele care, deși par să conducă spre destinații străine și îndepărtate, au efectul paradoxal de a te aduce mai aproape de propriul miez. Prin urmare, aventurile cele mai fructuoase sînt cele care duc la destăinuiri din propria intimitate, atunci cînd o persoană se apropie de ceva ce pare enigmatic și neexplorat, dar care totuși îi aparține, după cum fidel surprinde Lucian Blaga: „Adesea «eul» ni se revelează mai bine tocmai în acele stări sufletești pe care le simțim mai străine de ființa noastră. Ciudat: cînd sîntem mai aproape de noi, ne credem mai departe” (L. Blaga, Nebănuitele trepte, Editura Doina, 2002).

Literatura, aidoma psihanalizei, oferă spațiul necesar pentru introspecție. Pacientul în psihanaliză, precum cititorul unei opere literare, este invitat să abordeze orice subiect îi vine în minte, fără cenzură, un subiect care apare în paginile conștiinței lui pentru a-i da ocazia analistului să îi citească mintea prin eul narativ și prin ceea ce este ascuns între cuvinte.

Apropierea dintre literatură și psihanaliză este cunoscută, ambele folosesc spațiul potențial și instrumentul cuvîntului.

În literatura română putem avea experiența ambelor dimensiuni împletite în cartea Ștefaniei Dumitrescu, Hanssi. Pașaport pentru viață (Editura Trei, 2019), care introduce cititorul într-un proces psihanalitic mijlocit de pacienta Hanssi și unde acesta este atins din ambele perspective, literară și psihanalitică. Este ceea ce afirma și Milan Kundera: „Un roman nu examinează realitatea, ci existența” (Milan Kundera, Arta romanului, Editura Humanitas, 2008).

Prin intermediul lecturii, cititorul își transgresează propria subiectivitate pentru a se putea observa și ulterior să poată reflecta la propria persoană. Prin urmare, relația cu lectura nu este doar una formativă pentru cititor, dar și una cu potențial transformativ.

Literatura oferă un spațiu de călătorie prin propriile teritorii interioare și totuși dincolo de granițele cunoscute, dezvăluind aspecte necunoscute a priori. Așadar, poate conduce la recartografierea propriei lumi interne cu o mai bună integrare de sine și un echilibru nou interior. Astfel, cititul este mărturia unei vieți a minții și nu de puține ori poate reprezenta primele demersuri pentru întocmirea unui „pașaport pentru viață”.

Conceptul formulat de Winnicott (1969), „utilizarea unui obiect”, care se referă la modul în care un copil poate folosi figura maternă, sau un pacient pe propriul psihanalist, pentru a integra separarea de ea și faptul că este în afara controlului lui, poate ajuta la înțelegerea funcției pe care o poate îndeplini o creație literară pentru cititor (D.W. Winnicott, Spaima de prăbușire: explorări psihanalitice, traducere de Daniela Luca, Editura EFG, 2005).

Aidoma unei figuri materne, un text literar primește proiecțiile cititorului, deopotrivă benigne și distructive, și rămîne întreg pe tot parcursul cititului, nealterat în realitate de fantasmele acestuia.

În cartea Cuvintele, Sartre descrie fidel experiența unei fantasme a cititului prin rememorarea primei sale experiențe cu o carte, înainte de a fi deprins abilitatea cititului: „Am luat cele două mici volume, le-am adulmecat, le-am pipăit, le-am deschis cu aer neglijent «la pagina trebuincioasă», făcîndu-le să pîrîie. Degeaba: n-aveam simțămîntul că le posed. Am încercat tot fără succes să le iau drept păpuși, să le legăn, să le sărut, să le bat. Cu lacrimi în ochi, le-am pus pînă la urmă pe genunchii mamei” (J.-P. Sartre, Cuvintele, Editura pentru Literatură Universală, 1963).

Psihanalistul D.W. Winnicott (1971) a formulat conceptele „fenomene tranziționale” și „spațiu potențial”, care ar putea sta la baza experienței cititului cu efecte cu potențial transformativ (D.W. Winnicott, „Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale”, în Opere 6: „Joc şi realitate”, Editura Trei, 2006).

Conceptele lui Winnicott conturează un spațiu psihic care permite reveria și ludicul similare cu momentele în care un copil se joacă și are simultan experiența realității interne și a realității externe, precum și experiența de a fi propria persoană în timp ce poate fi altcineva în imaginație, fără să piardă contactul cu realitatea.

Christopher Bollas (1987), care a continuat munca de cercetare a lui Winnicott, spune că o persoană poate transfera dorința de a se transforma din relația cu propria figură maternă către dimensiunea estetică a artei.

Monograful Alexandru Davidian a recompus în lucrările lui personalități marcante din istoria artei românești invitînd cititorul să se apropie de Marin Gherasim, Ignat Bednarik și Mircea Roman și să trăiască prin procură parcursul unor personalități marcante, care au pus piloni robuști la cultura română. Recuperînd din mărturii, fotografii, jurnale și vernisaje, Davidian reconstruiește din condei, aidoma unui artist înzestrat care desenează portrete, minuțios și cu multă sensibilitate, experiențele devenirii, declinului și uneori revenirii acestor mari artiști care și-au dedicat viața propriei creații, deschizînd astfel ușa înțelegerii artei lor, care nu poate fi separată de om. Davidian oferă răspunsuri la întrebări cum ar fi „Cum citim arta și omul din spatele artei lui?”, oferind prilejul oricui se încumetă la un astfel de demers să se împrietenească cu propria latură artistică și să pătrundă în universul bogat al artei românești într-un mod care nu inhibă un necunoscător. Nu doar oamenii creează cărți, ci și cărțile pot crea oameni prin dezvoltarea compasiunii față de ceilalți și a reflexivității față de sine.

Sînt cărți de care oamenii se îndrăgostesc, cărți pe care le disprețuiesc, cărți la care revin în momente de deznădejde și cărți care le sînt indiferente. Sînt autori ale căror scrieri fac parte din biblioteci, autori evitați, autori disprețuiți după primele rînduri citite și unii care au trecut neobservați. Există și personaje care trezesc emoții puternice, al căror caracter stîrnește discuții aprinse, unele după care cititorii plîng la finalul poveștii, altele care îi irită și personaje care rămîn conjuncturale sau devin eroi pentru cititor.

Relația dintre cititor, autor, carte și personaje este o relație care a fost cercetată și a stîrnit interes de-a lungul timpului. Dintre cercetătorii notabili, psihanaliștii Norman Holland și Simon Lesser au studiat transferul cititorilor asupra creației literare (N.N. Holland, „Psychoanalysis and literature”, în Contemporary Psychoanalysis, și Simon O. Lesser, Fiction and the Unconscious, Editura Beacon Press, 1957).

Holland a explorat sentimentul de libertate pe care îl oferă lectura și a ajuns la concluzia că acesta apare datorită faptului că cititorul lasă libere pulsiunile la începutul lecturii și renunță la nevoia de a le mai controla. Autoanaliza lui Lesser revelează că cititul este un proces care implică fantasme inconștiente în timp ce satisface cererile instanțelor psihice (Eu, Supraeu, Se), conducînd la întărirea unui Eu mai echilibrat. Cititorul întîlnește în lectură propriile anxietăți și dorințe interzise prin identificarea cu inconștientul autorului încifrat în munca literară.

Ambele cercetări confirmă ceea ce Freud (1908) explică despre anumite intrigi din cărți care pot oferi plăcere prin intermediul jocului în fantezie, dar care în realitate ar putea fi stresante (S. Freud, „Scriitorul și activitatea fantasmatică”, în Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei).

Pentru Freud, literatura a fost foarte importantă, iar miturile lui Oedip și Narcis au devenit numele metaforice ale unor fenomene psihice universale.

Prin identificarea cu personajele din carte, cititorul poate explora și procesa situații de viață în condițiile sigure ale cititului, dar mai mult decît atît, poate avea parte de experiențe multiple care sînt imposibile sau greu accesibile din cauza limitelor inerente existenței. Din acest punct de vedere, cărțile sînt aidoma viselor: cititorul poate fi toate personajele sau personaje condensate, timpul și spațiul real se suspendă dobîndind contururi diferite în fantasmă, iar limitele realității se dizolvă. O persoană poate călători astfel nu doar prin timp, ci și prin diferite identități, revelînd de fiecare dată noi sensuri.

Cititorul folosește literatura ca pe niște aripi cu care transcende limitele propriei lumi mentale și fizice, la care se întoarce în final fiind tot el și totuși diferit, simțindu-se într-o altă ordine decît cea cunoscută. Sînt cărți în care te așezi și care la final se așază ele înăuntrul tău, modelînd pentru totdeauna maniera în care experimentezi lumea.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.