Pe cine, ce, de ce alegem?

Vin alegerile. Multe (da, așa se întîmplă o dată la fiecare douăzeci de ani).

Într-o democrație, alegerile sînt procesul prin care cetățenii decid cine urmează să conducă treburile țării. Așa cum, într-o societate pe acțiuni, adunarea generală decide pe cine angajează în funcțiile de conducere. Ciudățenia procesului electoral este că el nu se desfășoară după regulile stabilite de către angajatori, ci de către cei care dețin deja funcțiile respective.

Ei, politicienii, stabilesc cum (într-un tur sau două, proporțional sau nominal etc.) și cînd (la termen, comasate, anticipate, ba chiar și amînate) se desfășoară alegerile. Și, evident, o vor face mereu conform propriilor interese. Asta încă n-ar fi rău, dacă interesul lor ar fi binele organizației (aici, al societății). Numai că nu, nu ăsta e interesul lor, ci acela de a-și menține cît mai mult timp slujbele și de a-și maximiza beneficiile.

Pretutindeni, în epoca postmodernă, scopul urmărit de partide nu mai este promovarea unui proiect, a unei ideologii, ci deținerea puterii prin atragerea de voturi.

De aici, pervertirea criteriilor de selecție. Adică ceea ce face ca publicul să învestească cu încredere un politician sau un partid. Ne întrebăm tot mai puțin ce vrea și ce e capabil să (ne) facă personajul și ne interesează tot mai mult cît e de convingător, dacă „are vorbele la el” sau – un termen la modă – cîtă charismă are sau îi lipsește.

De altfel, am văzut zilele trecute o exemplificare grăitoare. Cele mai mari două partide din cea de-a șasea cea mai mare țară din Uniunea Europeană s-au cîcîit (pardon) luni de zile să anunțe un candidat pentru Primăria Capitalei. Criteriul n-a fost nici despre soluțiile pe care le propune problemelor orașului, nici despre implicarea dovedită în viața obștii, nici despre deținerea calităților necesare funcției vînate. A fost unul singur: este capabil să-l învingă pe cel aflat acum în funcție (a cărui principală meteahnă e că se ține de niște principii)?

Culmea ridicolului a fost atinsă atunci cînd strategii ne-au dezvăluit revelația că, pentru maximizarea șanselor de cîștig, e stringent ca actorul distribuit în rolul candidatului să nu fie deloc asociat, ca imagine, cu respectivele partidele. Păi, bine, dacă electoratul are atîta repulsie față de tine, partid, încît n-ar vota în ruptul capului pe cineva care te reprezintă, ce mai cauți tu, partid, pe scena asta? (A, uitasem, caută putere, voturi...)

Mai interesant este cînd partidele nici măcar nu se mai ostenesc să-și anunțe candidații. Pur și simplu, cer semnături pentru înregistrarea candidaturilor unor liste de semnături înainte de a face cunoscute numele personajelor care le vor umple.

Dar de ce ar conta ce își/ne propune un potențial conducător să facă, și de ce ar trebui să convingă că are calitățile necesare pentru a face ce promite? Fie că e la televizor sau pe TikTok, politica e un fel de divertisment. Contează mai ales să fii tare-n clanță, să ai vorbele la tine, să strigi suficient de tare încît să-ți acoperi adversarul. Adversar care mai nou e absent, pentru că ați observat în ultimele înfruntări electorale: marile dezbateri, în direct, între cei care vor să ne conducă destinele sînt pe cale de dispariție. E firesc, căci scoși din scenariul regizat de consultanți, pretendenții riscă să-și dezvăluie goliciunea.

Dar, pînă la urmă, ce așteaptă electoratul român de la un lider?

În cercetarea European Values Study din 2018, trei din patru români erau de acord că pentru România ar fi bine să aibă un conducător puternic, care nu își bate capul cu Parlamentul și cu alegerile. Proporția (72% național, în București „numai” 53%) era cea mai mare dintre toate țările europene, fiind urmată în clasamentul tentației autoritariste de cele înregistrate în Georgia, Azerbaidjan, Belarus, Serbia. Atitudinile nu s-au schimbat semnificativ în timp, căci un studiu al Fundației Friedrich-Ebert din 2022 înregistra proporții apropiate.

Acum, să ne uităm la candidații anunțați pentru Primăria Municipiului București. Care dintre ei corespunde etichetei de conducător puternic, care nu se împiedică de normele democratice? Care dintre ei și-a adăugat la nume pseudonimul unui musculos personaj de film, care luptă cu răufăcătorii nu prin subtilități de Sherlock Holmes sau Philip Marlowe, ci cu ajutorul forței brute? Cine și-a construit imaginea măturînd tarabele din piețe (da, cu marfă expirată) cu un dos de palmă? Cine se plimbă prin oraș de dimineața pînă seara cu un walkie-talkie în mînă, terorizîndu-și subordonații considerați neconformi?

Astfel, înțelegem mai ușor clasamentul candidaților la primărie, așa cum rezultă din sondajele recente.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: Ronald Reagan și Nancy Reagan/ wikimedia commons