Pe cont propriu, la fața locului

Mai întîi niște cifre. GPS-ul a fost inventat în 2007. Un an mai tîrziu existau 800 de aplicații de travel. În 2019 numărul acestora crescuse la 85.360. Anul trecut, 850 de milioane de oameni au plătit 629 de miliarde de dolari pentru a accesa un număr necuantificat de aplicații de travel, de la cele majore/populare (Airbnb, Booking, Expedia, TripAdvisor etc.) la cele mai obscure (destinate conversiei valutare, ergonomiei bagajelor, calculării orelor de soare, împărțirii notei de plată între prieteni). În 2023, 73% din călătoriile de pe planetă au fost planificate prin intermediul aplicațiilor.

Privind aceste cifre, te-ai putea întreba: oare cum erau posibile călătoriile înainte de 2007? Dacă depindem de tehnologie în asemenea măsură, ce s-a întîmplat cu simțurile noastre de orientare și cu abilitățile noastre de evaluare, comunicare, decizie?

Sigur, aplicațiile oferă cîteva lucruri de preț: siguranță, confort, control, informație, planificare, contabilizare. Este ceea ce face diferența dintre turism și călătorie, adică dintre organizare și aventură, dintre programare și hazard, dintre confort și efort, dintre destinație și drumul în sine. Paul Theroux spunea că dacă turiştii nu ştiu unde au fost, călătorii nu ştiu unde se duc.

„În 2008, un geograf japonez specializat în ştiinţe cognitiv-comportamentale a făcut un studiu în urma căruia a constatat că oamenii care foloseau dispozitive GPS făceau mai multe greşeli de orientare decît cei care apelau la hărţile pe hîrtie, dovadă că delegarea acestei funcții tehnologiei ne atrofiază simțul orientării și ne face, în cele din urmă, agramați geografic. Acolo unde altădată ar fi apărut sintagma hic sunt leones, acum apar doar nişte pixeli incerţi, semnul neantului digital. În timp ce GPS-ul transformă lumea într-o simulare care înlocuieşte misterul cu vidul, el te localizează nu doar pentru propria ta orientare, dar şi pentru utilizarea ta de către alţii. Altădată, cînd memoram numere de telefon și adrese, și cînd nimeni nu știa unde sîntem, nici cum puteam fi găsiți, eram mici avatari divini. Acum putem fi supravegheați chiar şi cînd ne rătăcim.” Scriam asta în jurnalul meu prin Atlas și Sahara.

Căci, în ceea ce mă privește, consider că tehnologia ne stă în drum atunci cînd plecăm de acasă. Telefonul mobil, în omnipotența sa, îți deturnează și îți alterează călătoria: nu mai ești atent la drum, ci la tine parcurgînd acel drum; nu mai ești prezent în mediul natural pe care îl străbați, ci îți transferi prezența în social media; nu mai urmărești călătoria pentru tine, ci te călătorești pentru urmăritorii tăi; nu te mai pierzi în decor, ci te expui rețelelor. De altfel, cel mai grav efect al rețelelor sociale este că ne-au indus credința că nimic nu este trăit cu adevărat dacă nu este împărtășit cu ceilalți, de preferință în timp real. Conexiunea Internetului înseamnă însă deconectarea de la călătorie.

Am scris despre toate acestea în fiecare dintre cele trei cărți ale mele, iar cei care mi-au citit jurnalele de călătorie în Himalaya, Anzi și Atlas/Sahara știu că „metoda” mea de travel este old school: fără telefon mobil, fără agenții de turism, fără rezervări (de orice fel) în prealabil, fără trasee prestabilite, fără prea multe obiective, doar cu hartă de hîrtie, ceas, aparat foto și o agendă în care consemnez de mînă aventurile călătoriei. (Toate jurnalele mele de călătorie sînt scrise de mînă, în agendă, la fața locului, la sfîrșitul fiecărei zile. Odată întors acasă, transcriu, stilizez și adaug informații acolo unde simt că e nevoie, informații pe care le adun abia după ce m-am întors din călătorie.)

În plus (sau, mai degrabă, în minus), eu și tovarășul meu de călătorie plecăm cîte o lună în locuri despre care nu ne informăm prea mult înainte și întotdeauna evitînd pe cît posibil traseele turistice, preferînd să facem autostopul, să dormim la oameni acasă și nu la hoteluri, să mîncăm în piețe, nu la restaurante, să cerem sfaturi la fața locului, nu să căutăm îndrumare pe Internet.

Astfel, lăsăm spațiu de manevră neprevăzutului și norocului și ne păstrăm resursele de curiozitate și de uimire intacte. Prea multă documentare în prealabil îți amorțește curiozitatea și îți pervertește privirea: nu mai vezi cu ochii tăi și nu mai descoperi pe cont propriu, ci recunoști ceea ce alții au văzut și au descris.

De aceea, ne decidem asupra destinației doar cu o lună înainte de plecare pentru a nu ne răzgîndi, pentru a nu lăsa timp să apară situații care să ne facă să amînăm și pentru a nu avea timp prea mult să citim despre ce vom putea descoperi. Preferăm să ne aruncăm cu capul înainte, să facem ocoluri, să improvizăm, să ne lăsăm îndrumați de oamenii locului. Preferăm interacțiunea umană, nu conexiunea prin satelit, plecăm spre cunoaștere, nu pentru recunoaștere, și favorizăm introspecția, nu proiecția de sine în rețele. Propriile prejudecăți trebuie înfruntate la fața locului, pe cont propriu.

Cînd ajungem în vreun oraș îl batem la pas în toate direcțiile fără direcție. În jurnalul meu marocan scriam că întotdeauna mi-a plăcut seria de sinonime, cu nuanțele de rigoare, ale plimbării: a colinda (în lung și-n lat), a cutreiera, a hoinări, a vagabonda, a peregrina, a se perinda, a rătăci, a umbla (teleleu, în voie, de colo-colo, din loc în loc, ca musca fără cap), a se preumbla, a flana, a străbate, a se (tot) duce (unde te poartă picioarele, unde-a-nțărcat mutu’ iapa), a se plimba (ca vodă prin lobodă), a bate drumul.

Cînd ajungem la baza muntelui pe care vrem să-l urcăm, căutăm un om din sat și-l plătim să ne fie ghid și/sau porter, dacă avem mult bagaj de cărat. În Anzi am închiriat un măgar, spre exemplu. După care urcăm muntele o săptămînă sau trei săptămîni, depinde de traseu, avînd drept obiectiv cel mai înalt vîrf: în Annapurna/Himalaya a fost trecătoarea Thorung-La (5.423 m), în Anzi a fost Nevado Mismi (5.587 m), muntele din care izvorăște Amazonul, și Canionul Colca (3.517 m), al doilea ca adîncime din lume, iar în Atlas au fost Toubkal (4.167 m), cel mai înalt vîrf din nordul Africii, și duna de nisip Erg Chegaga (648 m), cea mai înaltă din Sahara. Am făcut toate acestea fără nici o planificare în prealabil, bucurîndu-ne de tot neprevăzutul, nepresați de timp, mereu dispuși la abateri și ocoluri. Într-o călătorie adevărată, ingenuitatea, efortul și expunerea de sine sînt esențiale.

CASETĂ

Experiența de a fi străin

Cineva ar putea formula suspiciunea că toate călătoriile cu adevărat importante s-au făcut deja: lumea a fost descoperită, cartografiată, reprodusă 3D, vizitabilă virtual, oricum supraexpusă de turismul compulsiv. Niciodată omenirea n-a avut atîția amatori de note, impresii, evocări de călătorie, pînă și cele mai îndepărtate și ascunse locuri ale planetei fiind acum de oricine postate și arhivate cu hashtag-uri în social media, această a doua natură a omului „supt vremi”, smintit de storytelling-ul de sine. („Poate că tehnologia a ușurat atingerea frumuseții, dar nu a simplificat procesul aprecierii sau posedării ei.”) Țesătura rutelor cu avionul îmbracă globul ca un ghem, sateliții mapează în detaliu necunoscutul, iar oglinzile ecranelor telefoanelor mobile reproduc lumea la infinit. Să călătorești acum este mai ieftin, mai ușor și mai sigur ca niciodată, iar agențiile de turism îți oferă lumea la pachete promoționale, după nevoi, necesități, posibilități. Chiar și în locuri peste care au căzut diverse cortine, unde poți vedea „cu ochii tăi” persistența unui trecut vetust. Poate și de aceea, pe o planetă gata explorată și permanent tranzitată, adevărata noutate o mai constituie doar expedițiile în condiții deosebit de grele.

Colin Thubron spunea recent că nici un computer nu se poate substitui experienței de la nivelul solului, intimității călătorului cu textura unui loc străin, cu mirosurile, gusturile, spectacolul străzii, conversațiile: „Nimic nu poate egala dezrădăcinarea unei persoane de propria cultură și expunerea la alta. Odată ce te-ai aruncat într-o călătorie pe cont propriu (diferența dintre călător și turist), fără Google, dar cu autobuzul local, cu trenul sau – minunat mod – pe jos, simți că lumea încetează să mai fie familiară, se mărește și se diversifică din nou”.

În toamna lui 2022, după o hotărîre luată cu doar o lună înainte, am plecat în Maroc pentru toată luna septembrie cu gîndul să urcăm pe Toubkal, cel mai înalt vîrf din Atlas și din nordul Africii (al cincilea de pe continentul african), să dormim în Sahara, să străbatem Valea Dadès și, în general, să vedem cît mai mult din regatul Magrebului, o țară de trei ori mai mare decît România, dar mereu cu vorba lui Thomas Merton în cap, ca reminder al temperării: „Cît mai mult timp pentru cît mai puțină distanță”.

Ca și pînă acum, împreună cu același M., tovarășul meu de drum, am făcut călătoria old school și clandestin, adică neînsoțiți, neconsiliați și nesupravegheați: fără agenții de turism, fără rezervări, avînd cu noi un singur telefon, dar fără conexiune la Internet, fără aplicații sau hărți digitale offline, lăsîndu-ne pe mîna hazardului, a improvizației și a orientării la fața locului, ajutați de o hartă pe care aveam s-o cumpărăm odată ce ajungeam în Maroc. Ne-am bazat pe faptul că știm, totuși, cîteva limbi străine, printre care franceza, nu și araba, și pe faptul că eram așteptați în Casablanca și Marrakech. Și oricum, lumea pare să aibă un apetit inepuizabil pentru genul acesta de „aventuri”, altfel la îndemînă, dar pe care puțini se încumetă să le facă.

Pentru mine însă, mersul mult pe jos, fără să-mi contabilizez pașii, într-o călătorie lungă, îndepărtată și solitară, este desfășurarea la un nivel mai profund a independenței și integrității personale, ca să spun așa, felul meu de a mă asigura că absorb experiența, că merit locul și geografia spre care mă îndrum atunci cînd simt c-a venit timpul să plec pentru o vreme din propria lume, pe care nu o pot vedea niciodată din afară.

(Marius Chivu, fragment din prefața volumului Trei săptămîni în Atlas, Editura Humanitas, 2023)

Foto: M.Chivu