Pedagogia națională a prețuirii

În România, tema educației este recurentă și intensă. Am dezvoltat reflexul de a pune toate relele cu care ne confruntăm pe seama educației – de la corupție și disfuncțiuni birocratice ale administrației la rezultatul inconvenabil al unor alegeri. Și cînd acuzăm lipsa educației – mereu la alții și niciodată la noi, bineînțeles –, avem în vedere atît eșecul sistemului de educație școlară, cît și proasta educație din familie. Nu mai stăm prea mult să ne gîndim de ce ne supără ceva din modul în care merg toate – e din cauza lipsei de educație.

Așadar, era firesc, logic, să ajungem să așteptăm de la educație să ne rezolve toate problemele. Dacă merge rău pentru că „educația e la pămînt”, înseamnă că totul s-ar repara și ar merge bine dacă educația ar funcționa. Determinismul în rău este ușor de întors spre bine.

Sigur că miza pe educație este extrem de importantă și îngrijorarea generală cu privire la educație în România de azi are bun temei. Dar impresia mea este că mizăm pe educație dincolo de ceea ce poate ea oferi, iar miza pe educație își pierde luciditatea și devine o formă de evaziune, o fugă de realitate, un fel de clișeu bovaric. Fără că contest o secundă importanța majoră e educației în progresul unei societăți, al unei civilizații, impresia mea este că, totuși, avem prea multe așteptări de la ea. În fond, noi așteptăm de la educație să ne livreze un om superior, harnic și cultivat, competent și civic, empatic și cinstit sufletește, care votează cum vrem noi, ceea ce e un pic ridicol. Niciodată educația singură, ca proces formativ în care tînărul învață de la cei în vîrstă, nu va „scoate” asemenea exemplare umane. Multe altele sînt necesare pentru un asemenea rezultat, și aș menționa doar cîteva: dispozițiile și predispozițiile, talentele (inclusiv cel moral despre care vorbea dl Andrei Pleșu în Minima moralia), experiențele personale altele decît cea a învățării etc.

Pe de altă parte, această obsesie cu privire la educație ascunde și o anumită fugă de responsabilitate: cînd spunem că nu merge bine țara pentru că „nu e educație”, spunem (și) că noi nu prea mai avem ceva de făcut și e cazul să vină alții să (ne) educe. Educația, ca și lipsa ei, nu ne implică. Lipsiți de educație și buni de educat sînt, mereu, alții; iar educația trebuie să o facă, iarăși, altcineva. Ce constat este că ne-am instalat în obsesia aceasta a educației ca în cea mai comodă postură.

Dar, dincolo de această schemă de confort psihologic pe care mi se pare că o căutăm, palpită, viu și influent, un model cultural. Or, dacă am ceva împotriva căutării confortului psihologic, mai ales cînd acest confort camuflează și un pic de vinovăție, nu am, nu pot să am nimic împotriva modelului cultural impus de istorie. Ca să zic asa, parafrazînd o vorbă a unui pesonaj genial creat de un concitadin de-al meu, eu cu modelul cultural nu mă pun…

Modelul cultural

România, ca identitate culturală modernă, s-a nascut în mirabilul veac al XIX-lea. Nașterea aceasta a fost moșită de o mînă de cărturari animați de ideea romantică a responsabilității intelectualului față de propriul popor, fatalmente mai puțin știutor decît el. Ideea că intelectualul, cărturarul, artistul are o datorie față de conaționalii săi, și anume datoria să-i lumineze, să le explice lumea, să le clarifice conștiința de sine, identitatea etc., este o idee romantică. Pînă în secolul al XVIII-lea, nu găsim cărturari care să asume o astfel de datorie cu eroism, cu sacrificiu de sine, să facă din luminarea poporului un fel de apostolat personal. Găsim mereu intelectuali care dau lecții, vocația profesorală există dintotdeauna în intelectuali, dar pînă în romantism această vocație nu devine o misiune al cărei obiect e tot poporul.

Veniți un pic mai tîrziu în romantism, intelectualii noștri asumă această misiune de învățători ai națiunii în veacul al XIX-lea și devin, astfel, fatalmente, politici. Mă refer, în primul rînd, la Școala Ardeleană (Maior, Șincai, Micu-Klein), activă deja de la final de veac XVIII, la generația pașoptistă, activă, de fapt, de pe la 1830, activă mai ales în Dacia literară, cu Kogălniceanu, Bălcescu, Goleștii, C.A. Rosetti, Alecsandri etc. Tradiția aceasta a continuat. Post-pașoptiștii, precum Maiorescu sau Eminescu și generația de după ei, cu Nicolae Iorga în frunte, încă își înțelegeau menirea cultivîndu-și vocația de pedagogi naționali.

Permiteți-mi o digresiune. Profit că sînt pe acest podium ca să trag un pic spuza pe turta mea. Cultura română este o cultură fondată și stabilizată prin reviste culturale. Noi avem relativ tîrziu cărți fundamentale. Opera lui Cantemir e o excepție. Identitatea noastră culturală, inclusiv canoanele limbii și conceptualizarea estetică a sensibilităților noastre naționale, s-a făcut prin reviste. Bazele culturii noastre se așază prin Gazeta de Transilvania și a sa Foaie pentru minte, inimă și literatură, Dacia literară, Convorbiri literare, Viața Românească. Declinul tragic al revistelor culturale de azi indică direct o șubrezire a temeiurilor identității noastre culturale, pentru că revista nu este, cum cred unii, doar un vehicul prin care se diseminează idei, ci mult mai mult. Dacă ar fi doar vehicul, ca oricare altul, am putea accepta că a apărut un altul, mai rapid și mai confortabil, care îl înlocuiește. Dar nu e așa. Nu vreau să discut prea mult tema asta, pentru că nu e obiectivul meu principal astăzi, am vrut doar să menționez că sîntem o cultură pentru care revistele sînt esențiale. Revistele țin de natura însăși a dezvoltării noastre culturale și dispariția lor indică ceva mult mai adînc decît banala trecere de la tipar la online, sau de la textul dezvoltat, dar limitat de un spațiu editorial, la emoticon. Revista este cel mai eficient mijloc de a fonda și consolida o cultură: pe de o parte, este scrisă de oameni competenți, este dinamică, deschisă actualității și actualizării, cultivă dialogul și dezbaterea, inventariază ideile în procesul formării lor și, pe de altă parte, este destinată ochilor publicului. Pentru că fondarea unei culturi nu e un dat, nu se rezumă la un moment, nu se face pe modelul „Big Bang”, ci presupune construcție și edificare, iar revista este cadrul cel mai adecvat. În plus, publicație fiind, revista asigură și cea de-a doua condiție esențială pentru ca fondarea să fie durabilă: participarea largă. O cultură nu se fondează de elite în camera de lucru, se fondează de elite în văzul și cu participarea tuturor. Pentru așa ceva, nimic nu este mai potrivit decît revista.

Cum stăm azi

Revin la firul expunerii mele și constat: ceea ce s-a întîmplat într-un secol, de-atunci încoace, este că intelectualii nu se mai înhamă la acest rol de învățător al națiunii, în vreme ce o bună parte a publicului îi așteaptă în acest rol. Publicul acesta percepe abandonarea acestui rol ca pe o ruptură socială. Intelectualii au dispărut de la catedrele națiunii, s-au izolat de popor, își văd de gloria și de carierele lor. De altfel, vechii pedagogi ai națiunii avertizaseră că nimic nu este mai periculos pentru o națiune decît ruperea cărturarilor de popor.

Poate că, de fapt, nu e vorba de trădarea vreunei misiuni sau de ignorarea vreunei datorii intrinseci funcției intelectuale. Pur și simplu, „meseria” de intelectual în Europa înseamnă altceva acum decît însemna cu 200-250 de ani în urmă. În civilizația europeană, spiritul weberian a învins: intelectualul trebuie să fie un expert neutru, capabil să descrie precis și să explice ce vede, căci asta înseamnă cu adevărat cunoașterea. Ieșirea din această „neutralitate” a devenit suspectă. Ce caută intelectualii în politică? – se întreabă mulți. La fel de mulți, poate, ca aceia care se întreabă de ce nu intră intelectualii în politică.

Adaug aici și creșterea masivă a rolului și a prestigiului științelor tari, exacte, în dauna umanioarelor. Intelectualul de tipul „pedagogului” sau al „formatorului de opinie”, cum îi mai zice astăzi, este necesarmente legat de domeniul umanist. Așa trebuie să fie. Chiar dacă a dobîndit „gradele” de prestigiu în zona științelor tari, o bună și continuă relație cu domeniul umanist e musai să aibă. Mă uit, de pildă, la actualul primar general al Capitalei. Este matematician. Dar a devenit figura publică influentă și votată care este nu pentru că a rezolvat nu știu ce ecuații, ci pentru că a fost activ în zona prezervării patrimoniului urban, s-a ocupat mult de restaurări, arhitectură și urbanism. Or, domeniile umaniste sînt azi mai puțin prestigioase decît cele „științifice”, ideile sînt învinse sau subjugate de tehnologie, așa că greu mai găsești intelectualul umanist capabil să atragă atenția publicului cu predici sau mesaje educative.

Nu este de neglijat nici faptul că intelectualii azi sînt profesori, în imensa lor majoritate. Ei lucrează și încaseză salariul vieții de zi cu zi de la universități sau institute de cercetare care, astăzi, sînt birocatizate și încorsetate de fel de fel de reguli. Universitățile și cercetarea de azi nu mai sînt atît de libere pe cît erau acum douăzeci sau treizeci de ani. Intelectualul își ocupă tot mai mult timp cu tribulațiile birocratice și indexările academice. Pentru intelectuali a devenit imprudent și, oricum, mai puțin important să ieși în fața națiunii și să predici virtuțile bunei educații.

Să nu uităm că trăsătura esențială a culturii noastre moderne rămîne, totuși, sincronismul. Așa cum a fost teoretizat de Eugen Lovinescu într-o carte admirabilă apărută acum un veac. Sincronismul este nu doar un vector, nu doar o forță care împinge cultura noastră modernă spre o direcție, ci și un veritabil criteriu ordonator. Profilul oricărui intelectual român este, în cele din urmă, definit de raportarea la sincronism. Unii și-au făcut un program deliberat din sincronism și au mers pe direcția apuseană. Alții și-au făcut un program deliberat din rezistența la sincronism și s-au pus împotrivă. Mulți încearcă să fie și așa, și altminteri. Nuanțele sînt iubitele intelectualilor dintotdeauna! Dar tendința generală a culturii este spre sincronism. Așa că, în lumea românească, intelectualii români se comportă cam cum văd ei că se comportă intelectualii occidentali în lumile lor.

Problema publicului

Parte a pedagogiei pe care intelectualii vremurilor în care erau „învățătorii națiunii” au asumat-o a devenit, cu sau fără voia lor, propagandă politică.  Ei încercau să învețe „poporul” că are o identitate culturală, mai ales. Cu termenii pe care Marta Petreu îi folosește într-un interviu la care m-am referit într-un recent articol din Dilema, acești intelectuali încercau să facă o „cultură conștientă de sine” și aveau convingerea – corectă, indiscutabil! – că o cultură nu se poate face decît în interiorul unei națiuni culturalizate. Națiunea se culturalizează și devine ea însăși un soi de „pat germinativ” pentru continuitate culturală. Dar ce înseamnă „cultura conștientă de sine”? Nu înseamnă nici cultură veche, nici cultură țîfnoasă, nici cultură abundentă, nici cultură întinsă – înseamnă cultură matură. Cultură majoră, în sensul lui Lucian Blaga.

În al treilea volum al Trilogiei culturii, intitulat „Geneza metaforei și sensul culturii”, chiar la început, Blaga distinge între cultura minoră și cultura majoră. El operează distincția după criteriul conținutului culturilor, respingînd posibilul criteriu al dimensiunii. Nu-i vorba nici de populație, nici de vechime cînd încercăm să aflăm dimensiunile culturilor, crede Blaga – e vorba despre agenda lor, despre temele lor, despre direcțiile de interes spre care își mobilizează resursele. Culturile minore sînt foarte mult bazate pe elemente folclorice, de cultură tradițională, sînt culturi etnografice, aproape de un anume specific arhaic al poporului. În general, îl țin pe om mai aproape de natură. Sînt culturi ale ruralului. Dimpotrivă, culturile majore se proiectează în istorie, sînt culturi monumentale, miza lor e spiritul și caută direct, cu curaj, spre universalitate. Îl fac pe om să exploreze teritorii care sînt dincolo de fire sau chiar împotriva firii. Sînt culturi ale urbanului.

 Așadar e vorba despre agendă, e vorba de marile teme ale culturii, e vorba de conținutul ei. Tudor Vianu, pe care îl voi evoca imediat, mai adauga un criteriu care definește, cel puțin în Europa, cultura matură – cel al dinamismului. Cultura majoră, adică o cultură conștientă de sine, responsabilă de sine, aș zice, este dinamică, harnică, produce mult.

În cursul intitulat „Introducere în știința culturii”, pe care l-a susținut la Universitatea bucureșteană la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Tudor Vianu elaborează o teorie a culturii române asupra căreia aș vrea să vă atrag atenția. Deși, precizez, acesta a fost un subiect secundar al cursului, pe care Vianu pare că l-a tratat într-o singură prelegere, mie mi se pare că revizitarea teoriei sale e utilă acum. El zicea cam așa: cultura modernă europeană începe cu Renașterea. Cultura românească a rămas relativ imobilă în forme de manifestare specifice lumii orientale, organizată în jurul Bizanțului, pînă în veacul al XIX-lea. Specificul care diferenția cultura de tip oriental, bizantin, dacă vreți, de cea europeană, apuseană, era, după Vianu, diferența de dinamism. Cultura orientală era „statică, ferită de schimbări semnificative, în vreme ce cultura apuseană devine dinamică, vioaie, schimbătoare”. În secolul al XIX-lea, formulează Vianu mai departe, se întîmplă ceva formidabil: abandonăm stilul static, oriental, și adoptăm „ritmul vioi de prefaceri”, specific Europei. Trecem, civilizațional și cultural, foarte repede de la fanarioții trimiși de Imperiul Otoman, care domneau după reguli vagi, la dinastia apuseană care domnește constituțional. Trecem de la școli elementare la școli superioare. Vianu, însă, crede că e important să examinăm un pic cum au fost percepute cauzele acestei schimbări în epocă. Românii acelui secol știau că se întîmplă ceva major, că ceva important se petrece cu ei și cu țara lor. Pentru Vianu este important nu doar să înțelegem noi, acum, ce s-a întîmplat atunci, ci să vedem cum își explicau ei ceea ce li se întîmpla. Or, aceste explicații le găsim chiar la „învățătorii” naționali ai vremii.

În epocă, prima explicație a acestei schimbări vine de la Titu Maiorescu. El răspunde simplu: e mimetism. Adoptăm forme occidentale fără să existe fondul care le-a creat. Maiorescu vedea că totul a început pe la 1820, cu tinerii români care începeau să călătorească pentru a studia într-o Europă post-napoleoniană care fierbea de idei noi, liberale. Tinerii aceștia sînt vehiculul. Ei nu se mai duc doar în vizite, cum se mai duceau părinții lor din cînd în cînd, ci se duc să studieze. Sînt tineri, absorb ușor și entuziast idei noi, liberalismul se lipește de ei și revin acasă purtînd aceste idei. În loc, zice Maiorescu, să se fi produs modificări de mentalitate și moravuri care să fi cerut obiectiv noi forme (adică noi instituții, noi obiceiuri, noi reguli de organizare, noi sisteme axiologice), ceea ce am făcut a fost să aducem forme noi peste fonduri vechi și a ieșit un talmeș-balmeș. Opera lui Caragiale ilustrează cel mai bine tensiunea à la roumaine între fondul vechi și forma nouă. De altfel, eu cred că geniul lui Caragiale a contribuit decisiv la succesul enorm al teoriei lui Maiorescu cu privire la formele fără fond. Multe alte teorii interesante sînt chiar mai convingătoare, dar teoria lui Mariorescu a avut șansa unui purtător de mesaj de geniu: Caragiale. Maiorescu a teoretizat, dar Caragiale și, într-o mai mică măsură, dar într-un alt registru, Eminescu au arătat în literatura lor că teoria șefului „Junimii” era corectă. Nu ar fi putut avea Maiorescu purători de mesaj mai buni și mai eficienți în cultura noastră decît Caragiale și Eminescu!

Ipoteza maioresciană nu a fost, totuși, singura, chiar dacă a rămas cea mai cunoscută. De pildă, Maiorescu primește o replică viguroasă de la Garabet Ibrăileanu în mai multe articole apărute in Viața Românească – texte strînse, în 1909, în volumul Spiritul critic și cultura românească.

Chiar la început, Ibrăileanu e categoric: cultura europeană este suma unor împrumuturi pe care culturile componente le-au făcut unele de la altele și, din cauze istorice, noi am lipsit pentru o mie de ani din acest proces. „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii românești, de la sfîrșitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române; și toată istoria culturii românești din veacul al XVI-lea pînă azi nu e decît introducerea culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în epoca fanariotismului și a rusismului.” E o copilărie, zice Ibrăileanu, „aerul țîfnos cu care conservatorii doctrinari privesc așa-numitele forme noi și pervertirea mentalității românești de către cugetarea străină”. De ce? Pentru că, zice Ibrăileanu, dacă Maiorescu și junimiștii lui se ridică împotriva pașoptiștilor pe ideea asta, ar trebui să fie coerenți și să se ridice împotriva anterioarelor influențe slavo-bulgare care au adus forme noi în anii imperiului bulgar, să se ridice împotriva formelor husite din veacul al XV-lea și a celor luterane care au adus forme noi în exprimarea ortodoxă, împotriva unui Miron Costin care era la vremea lui un polonizat etc.

Aici merită să ne oprim un pic. În veacul al XVII-lea, Polonia devenise metropola culturală pentru Molodva – zice Ibrăileanu. Luca Stroici, Ureche, Costineștii, Dosoftei – ba chiar un Ion Neculce care nu știa nici o limbă străină, dar era un om cultivat, plus Cantemir. Această suită de autori din secolele XVII-XVIII indică faptul că aveam în Moldova nu doar oameni de cultură, ci „o mișcare culturală”, „care fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil pînă la lumină, dacă n-ar fi fost cîteva impedimente”. Și primul dintre ele, zice Ibrăileanu, a fost „lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldovenești; cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoștințe aperceptive”. Lipsa unui public! O cultură nu se poate dezvolta fără public; o cultură matură, conștientă de sine, nu poate să apară fără un public matur, conștient de sine ca public cultural. Exemplul dat de Ibrăileanu însuși: ce să facă în mintea unor oameni ideea că sînt urmașii Romei cînd oamenii habar n-aveau ce-i aia Roma?

Într-un fel, problema aceea, mai veche, reapare azi. Marea noastră problemă nu este că ne lipsesc oamenii care produc cultură, ci ne lipsește publicul care prin participare, prin receptare și reacție, dă realitate culturii. (…)

Poate că vă așteptați de la mine să spun ce ar fi de făcut. Nu vreau să vă dezamăgesc, încerc să schițez un răspuns, dar nu știu în ce măsură am putea avea un plan care să pună la lucru răspunsul meu. Eu cred că noi, românii, și mai ales cei tineri, avem nevoie acum de o pedagogie a prețuirii. Trebuie să învățăm să prețuim ceea ce avem și, concomitent, să ne debarasăm de disprețul pentru ceea ce avem. În Tratatul de pedagogie, Kant zice că un copil nu trebuie educat pentru societate așa cum e, ci pentru societate așa cum ar trebui să fie. Altfel, cum să devină lumea mai bună? Îndrăzneață idee pentru pedagogii și părinții de azi, care cer educație pragmatică, să se descurce copilul în lumea de azi, „abilități și competențe”. Rețin imediat din recomandarea lui Kant că buna educație conține o doză puternică de idealism. Iată, mai mult idealism și mai puțin realism în educație! Asta va duce și la mai multă prețuire și mai puțin dispreț. Deși s-ar putea zice că e invers (…)