Personaje principal-secundare și secundar-principale în politică

Există mai multe moduri de a defini personajele secundare din politica românească, și din politică, în general, iar ele depind, bineînțeles, de ceea ce considerăm „personaj principal”. Pare firesc să-i numim astfel pe cei cu funcții înalte în stat și/sau notorietate foarte mare. Dar e o astfel de definiție suficientă?

Nume ca ale lui Ciolacu, Ciucă, Lia Olguța Vasilescu, Mihai Tudose, Costică Alexe sînt o demonstrație clară că nu. România e dirijată politic, de ani și ani, de personaje de mîna a doua, ajunse în poziții-cheie în lipsa unor profiluri cu adevărat puternice, dacă nu cu vocație istorică, cel puțin cu capacitatea de a schimba jocul timp de un mandat-două, așa cum au fost președintele Băsescu, un Ion Iliescu înaintea lui sau un Corneliu Coposu, cu scuze pentru această alăturare nu foarte elegantă de nume.

Nu cred că forțez lucrurile dacă spun că o primă definiție a personajului secundar, în politica românească, este cea a unui personaj „principal de nevoie”, lipsit de atribute de consistență și viziune. Astfel de personaje populează aproape exhaustiv centrul ideologic românesc de ani de zile, cu efectele deja cunoscute, care se reduc la implozia și lipsa de credibilitate a acestuia, deschizînd calea unor lideri de extremă ca George Simion, Diana Șoșoacă sau efemerul, sinteticul și bizarul, dar simptomaticul Călin Georgescu.

Dacă ne-apucă jalea de felul cum se prezintă lucrurile în politica românească, atunci consolarea sau, dimpotrivă, tragedia constă în faptul că Europa, în general, e plină de astfel de personaje „principale secundare”. Ca trăitor la Bruxelles care se îndeletnicește cu tot felul de proiecte de comunicare europeană, pot spune cu mîna pe inimă și liniștit că meciurile „mari” din capitala Europei sînt uneori la fel de insignifiante și de inconsistente ideologic ca acelea din România, în primul rînd din cauza unui șir interminabil de lideri insignifianți, lipsiți de profil public distinct și viziune personală. Excepțiile sînt puține – în centru, un Emmanuel Macron, unul dintre puținii generatori de idei noi de politică europeană, care merg pînă la reforma tratatelor, aflat însă într-o cădere acută în țara de origine, Franța. Un profil personal mult mai clar și mai consistent îl au, din păcate, eurosceptici – ca să nu le spunem altfel – ca Viktor Orbán sau Giorgia Meloni. Așa cum afirma specialistul în istorie recentă Stefano Bottoni, autor al unui volum revelator despre Orbán, Geniul Panoniei, apărut și în românește la Editura Humanitas, „democrația funcționează în România ca o mașină veche de 20 de ani, care nu a mai fost reparată”. Judecata poate fi extrapolată, din păcate, la întreaga lume occidentală, care își vede azi modelul democratic redus la stadiul insular de alternativă geopolitică, după impresia de triumf global și „sfîrșit al istoriei” creată la prăbușirea comunismului.

Trecînd peste acest quiproquo principal-secundar, personajele consacrat sau propriu-zis secundare ale politicii sînt ușor de identificat, în primul rînd pe palierele inferioare ale ierarhiei partidelor și, în al doilea rînd, în anturajul politicienilor „cu funcție”, adică parlamentari, miniștri sau demnitari de alte feluri. Dacă poziția subalternă în ierarhiile politice – să zicem, consilier județean, viceprimar, vicelider de organizație de tineret fără „bumbi” mai importanți la CV – nu conține în sine nimic specific, ci e fluidă, predispusă schimbării în timp, statutul de consilier, consultant, comunicator politic, expert în politici și așa mai departe e unul de sine stătător. De ce au nevoie politicienii de atîtea ajutoare, oricum s-ar numi ele, și cum sînt ele, ajutoarele?

Despre consultanții politici, sau de comunicare, vă pot spune din proprie experiență un lucru: ei nu sînt, de regulă, consultați, nu își dau cu presupusul. Mai degrabă primesc niște teme generale, după care produc o mulțime de programe, discursuri, materiale electorale, advertoriale pentru site-uri și așa mai departe. Gîndesc slogane politice, stau cu ochii pe studii și își imaginează poziționări politice verosimile și, la modul ideal, asortate cu identitatea personală genuină a politicianului. Produc o mulțime de „marfă”.

Cu alte cuvinte, consultantul sau asistentul politicianului – la Bruxelles, în Parlamentul European, se numește „APA” sau „Accredited Parliamentary Assistant”, asistent parlamentar acreditat – se găsește într-o poziție subalternă și eventual ingrată, și nu e nicidecum un guru chestionat oracular de politician. Surprinzător, însă, o astfel de poziție ascunde o rezervă de putere sau un potențial de a influența lucrurile remarcabil. O versiune consacrată a consultantului, mai ales prin Europa de Vest, e aceea de „policy advisor”, titulatură pe care aș putea s-o traduc stîngaci prin „propunător de politici”. Există, pe lumea asta, o serie de personaje secundare, de culise, care pun pe masa politicianului „principal” diferite idei de dorit practice, aplicabile, judicioase cu privire la cutare sau cutare lucru. Dacă e să dau exemple, poate fi vorba, de pildă, de a scoate grîul din Ucraina, în vremea războiului acesteia cu Rusia. Imperativul politic e clar, dar cineva trebuie să se uite la ecartamentul șinelor – diferit între Europa și Ucraina –, la capacitatea unei barje, a unui TIR sau a unui tren de marfă, la distanța pînă la cele mai apropiate porturi – Constanța, în cazul dat –, la diferitele „bottlenecks”, puncte de „gîtuire” care apar pe traseu – în speță, controalele vamale care au trebuit simplificate, linia cu ecartament lat neoperațională de la Galați și așa mai departe.

În exemplul dat, toate acestea au fost puse cap la cap într-un document de o armată de specialiști de la DG Move, Direcția pentru Transporturi a Comisiei Europene, în trecutul mandat al acesteia, în care românca Adina Vălean era comisar pentru transport. Dacă e vorba de politicieni cu statut de parlamentar sau de europarlamentar, propunerile vin mai degrabă de la o singură persoană, cu statut de „policy advisor”. E destul de clar că acesta e un personaj „secundar principal”, cu mult impact, mai ales la politicienii fără idei proprii, articulate.

Dar de ce au nevoie politicienii de astfel de personaje? Nu s-ar putea îngriji singuri de toate cele de mai sus? Întrebarea e retorică. Dacă se ocupă, azi, de metrou, mîine, de trenuri și poimîine, de nave oceanice de containere, e clar că un politician are nevoie nu numai de un expert, ci și de consultări cu segmentul economic respectiv. Altfel, ar propune sau ar legifera aiureli. Lucru care, din păcate, se și întîmplă uneori, dar traseul consilier-industrie-politician are ca rezultat propuneri politice oricum mai realiste.

Una peste alta, or fi părînd consultanții politici personaje oculte, malefice, trăgătoare de sfori, manipulatoare de opinie publică, dar pîinea lor cea de toate zilele este cititul de documente interminabile și aride și aducerea acestora la o formă mai apropiată de intenția politică sau, pe de altă parte, de înțelesul publicului. Desigur că lumea personajelor politice secundare este populată și de destui așa-numiți „strategi”, oameni care și imaginează pentru beneficiarii lor trasee publice constînd în vorbe sau manevre convenabile, aducătoare de voturi. „Strategii” de acest fel sînt însă mai degrabă „tacticieni” (se manifestă pe spații mici, delimitate în timp, fără imperative politice și morale pe termen lung) și adesea o dau de gard spectaculos. Ca să ne dăm seama cu ce se ocupă ei, „strategii” de acest gen, ne putem aminti de investigația Snoop din care a reieșit că investiția în TikTok a lui Călin Georgescu a fost comandată și plătită de PNL. PNL nu a dat un răspuns limpede – și nici măcar mai puțin limpede – cu privire la motivul pentru care a făcut așa ceva. În lipsa acestuia, pot doar presupune că o minte genială și foarte românească de „strateg” a ajuns la concluzia că pericolul „de tur II” George Simion putea fi îndepărtat prin împingerea în prim-plan a unei creaturi din clasa Călin Georgescu, care să divizeze voturile scrîntitei extreme-dreapta românești. Lucrurile s-ar fi făcut în consens cu PSD-ul lui Ciolacu, care ar fi urmat să cîștige Cotroceniul, dar pînă la urmă ne-am trezit cu un tur II virtual, cu Călin Georgescu pe primul loc și Elena Lasconi pe al doilea.

Această poveste care poate fi spusă doar ca supoziție arată totuși ce capacitate de a influența lucrurile poate avea un personaj politic „secundar”. Strategiile de acest fel tind să fie puse în aplicare în lipsa unei gîndiri simple și clare, în care un „ales” e desemnat de electorat pentru a-i reprezenta interesele – de exemplu, în cazul PNL, de mai sus, pentru a propune un candidat la președinție credibil, cu un program politic articulat și realist. Se vede cu ochiul liber că Nicolae Ciucă nu a fost și nu avea cum fi așa ceva, cu al său etern 8% din opțiunile de vot. Se dovedește, cum spuneam la început, că lucrurile o iau razna, în politică, atunci cînd și personajele principale sînt tot secundare. Ceea ce putem face, ca alegători, e să nu mai lăsăm astfel de personaje să-și facă de cap cu România, taxele noastre, viitorul nostru și toate celelalte. Fiindcă dacă ne-a pierit cheful de a mai vota și ni se pare că nu avem de unde alege, nu avem nici dreptul de a ne supăra că lucrurile stau așa cum stau.

Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit din 2020 la Bruxelles, unde lucrează cu oameni politici și instituții.