Politicul în era digitală

Politicul în era digitală trăieşte sub semnul dublu al efemerului şi al demagogiei. În acest univers al rapidităţii tehnologice, în acest teritoriu al absenţei memoriei, în acest domeniu al prezentului etern, politicul este chemat să salveze umanitatea, recurgînd la soluţiile simplificate pe care le imaginează mintea leneşă.

Este aceasta o criză a politicii? Este vorba mai degrabă de o mutaţie a sa, de o transformare ce pune în legătură mediul digital şi educaţia votanţilor înşişi. Mediocritatea elitei politice poate fi acceptabilă în vremuri de calm. În clipele de încercare, ea devine o teribilă povară. Iar momentele pe care le traversăm dezvăluie incapacitatea democraţiilor constituţionale de a formula un discurs al fermităţii şi al clarităţii etice.

O anatomie a impasului

La trei decenii şi jumătate de la dispariţia URSS, istoria este din nou în mişcare, spre a cita fraza evocată de Raymond Aron, împrumutată de la Arnold Toynbee. Lungul armistiţiu ce a urmat anului 1991 este încheiat, iar tragedia din Ucraina este imaginea viitorului care se naşte sub ochii noştri. Autocraţia, departe de a fi epuizată, este alternativa preferată de cei ce visează la revizuirea ordinii globale. În R.P. Chineză, totalitarismul tehnologic este  emblema terifiantă a controlului social absolut.

Iată de ce mediocritatea care se eschivează de la confruntarea prezentului problematic nu mai este o opţiune acceptabilă, în aceşti ani de nelinişte. Iată de ce patologia politicului în democraţiile liberale se cere analizată, spre a identifica o cale de ieşire din marasm. Iată de ce valori precum prudenţa, fermitatea şi curajul ne pot îndruma pe o altă cale, luminînd un  itinerariu individual şi colectiv.

Căci tentaţia locuirii în prezentul etern este una riscantă şi funestă. Eliminarea memoriei şi a educaţiei istorice conduce la această dramatică instalare în efemer. Este ca şi cum generaţiile viitoare nu ar mai exista, iar povara alegerilor iresponsabile poate fi pusă pe umerii lor. Este ca şi cum ideea de tradiţie ar fi irelevantă, de vreme ce societatea devine  un vast laborator de experimentare în timp real. Este ca şi cum acel parteneriat dintre generaţii, invocat de Edmund Burke, ar fi fost rupt, iar cei de azi alunecă în spaţiul amorf în care nu mai trăieşte nici o urmă a lumii din care vin.

Tentaţiile mesianice sînt un semn al patologiei politicului în era digitală. De la secolul XX şi de la ideologiile sale cei de azi au moştenit ambiţia marelui salt înainte. Politicianul nu se mai mulţumeşte să conducă, modest şi lucid. El se simte obligat să formuleze soluţiile care vor salva umanitatea. Ecologismul radical este doar una dintre componentele noii religii seculare ce îi ispiteşte pe contemporanii noştri. Viitorul arcadic este convocat cu naivitate, spre a justifica erorile de acum.

Absenţa viziunii centrate pe libertate în conversaţia publică marchează, dramatic, peisajul   politic al vremurilor noastre. Salvatorii mizează, invariabil, pe expansiunea statului, în  detrimentul sferei individuale. Dreapta şi stînga radicală predică un etatism fatal nu doar economiei, ci şi întemeierii civice. Venerarea statului-părinte devine o ipotecă pentru viitor.

Iar subminarea partidelor tradiţionale, subminare ce a deschis cîmp larg de acţiune radicalilor, este provocată de absenţa acelei fermităţi ce definea generaţiile trecute de oameni de stat. Epoca angajamentelor limpezi, epoca lui Ronald Reagan şi a lui Margaret Thatcher, a lui Helmut Kohl şi a lui François Mitterrand, a trecut. Scena este dominată acum de cei care, asemeni preşedintelui francez Macron, aspiră să fie Jupiteri, planînd deasupra vechilor ideologii. Promisiunile lor sînt vane, iar opera lor sterilă. Absenţa  fermităţii intelectuale conduce la proliferarea ţesutului demagogic. Social-democraţia este sufocată de stînga extremă, în vreme ce liberal-conservatorismul este concurat de alternativa etnocratică.

Şi poate că doar acest curaj al generaţiilor trecute mai poate oferi energia ieşirii din labirint. Politicul se cere regîndit, spre a îmbrăţişa durata lungă. Iresponsabilitatea demagogică înfruntată fără ezitare. Între elanul suicidar al revoluţionarului şi tenacitatea reformatorului,  opţiunea este lipsită de ambiguitate. Vremurile pe care le trăim impun un sentiment al urgenţei: curajul devine întruchiparea prudenţei tenace.

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii, Editura Humanitas, 2022.