Post-adevărul, prețul plătit pentru a fi autentic?

Avea Eugène Ionesco o profesiune de credință: „N-am avut niciodată încredere în adevărurile colective. Cred că o idee este adevărată atunci cînd încă nu s-a afirmat, în momentul în care s-a afirmat ea devine excesivă”.

La prima vedere, o societate a spiritelor pure ar spune că adevărul nu e niciodată prea mult: e mereu dezirabil, salvator, inepuizabil. Dar să presupunem că adevărul a devenit excesiv. Cu un ton pesimist metafizic, am spune că oriunde e prea mult adevăr, totul e prea dureros. Atîta luciditate e crudă: din cînd în cînd, avem nevoie de puțină minciună, pentru ca adevărul să nu ne spulbere, spunea Nietzsche.

Măcar în ideea în care puțină fantezie va face ca un adevăr dur să devină digerabil, ca adevărurile incomode să fie întoarse împotriva lor însele. V-ați întrebat vreodată ce face adevărul insuportabil, ce ne determină să fim alergici la forme de veridicitate, care intoxică, doar pentru că sînt prea vii, prea robuste, prea populare? Ei bine, așa-numitele adevăruri colective arareori sînt o formă de adevăr. Mai degrabă reflectă opinii viralizate, autorizate de simțul comun al turmelor care se solidarizează într-o judecată de gust sau de credință.

Modernitatea, în care ne simțim confortabili și de la care ne revendicăm ca indivizi raționali și liberi, a tînjit după „dezvrăjirea lumii”, visul lui Weber. Ethos-ul ei a făcut ca știința să fie mai apreciată decît credința. Însă problema timpurilor noastre e că dezvrăjirea lumii nu mai e posibilă doar prin adevăr: post-adevărul e în egală măsură o soluție.

Modernizarea prin birocratizare și secularizare obișnuia să sancționeze misticismul și să stimuleze un angajament existențialist, în baza căruia indivizii deveneau responsabili și pentru promovarea adevărului, și pentru eficiența lui. Post-adevărul a profitat însă de elanul dezvrăjirii lumii, sugerînd că indivizii sînt responsabili și pentru noua normalitate, indiferentă față de adevăr, pasionată de dreptul de a vorbi public și de a administra un capital de libertate pentru a stimula gusturi, opinii, nu forme de cunoaștere.

Ceea ce a alimentat democrația – posibilitatea de a participa la viața publică sau de a i te sustrage – a coincis cu elanul post-adevărului, care a concentrat indiferența față de colectivitate, față de valori tradiționale sau față de o cunoaștere avizată de experți ori elite. Alergia la ierarhii de orice natură – sociale, epistemice, culturale – a făcut ca post-adevărul să devină refugiul celor care au dorit o revoluție simbolică, nu a nevoii de minciună, ci a dreptului la indiferență, și acesta, în felul său, o formă de imunizare în fața adevărurilor excesive. Ne place sau nu, ceea ce a făcut posibilă democrația – anume dreptul la libera vorbire sau la ignorarea formelor de cunoaștere, pretins populare – a dus la compromiterea ei morală: vorbirea liberă nu coincide întotdeauna cu vorbirea adevărată. Și tocmai de aceea, vorba lui Ionesco, nu toate adevărurile colective sînt demne de păstrat.

De pe meterezele filosofiei, Foucault observa că idealul elen al parrhesíei, însemnînd vorbirea sinceră, asumînd orice risc posibil, chiar și pe cel al pierderii propriei vieți, e substituit de egalitatea indivizilor în dreptul de a vorbi (isegoria). Astfel, adevărul care promova o societate de clasă – în sens epistemic, a celor care au capacitatea de a-l cunoaște și a-l rosti, și a celor care nu sînt suficient de pregătiți pentru a accede la el încă – se democratizează: oricine, independent de statutul social sau de educație, are dreptul de a vorbi liber. Parrhesía expune un mod de a rosti adevărul, care e valoros tocmai pentru că pleacă de la premisa că ceea ce rostește emitentul este adevărat, incomod pentru interlocutor și străin vieții publice. Isegoria nu face referire la condiții performative specifice de rostire a adevărului, ci la un principiu (aproape) de egalitate naturală a indivizilor în rostirea adevărului, ignorînd conținutul transmis: poate fi o opinie, o știre falsă, o informație distorsionată, o speculație; la limită, nici nu mai contează... Faptul că unele forme de cunoaștere au fost privatizate și convertite în profitul celor puțini, prin ascunderea adevărului de cei mulți – ceea ce a alimentat, mai tîrziu, și unele teorii conspiraționiste din diferite domenii – ne arată că democrațiile au atins o saturație față de comunitățile de experți. Ceea ce ei propun e asimilat de marele public în termenii unor opinii calificate, dar care, ar spune Prozorov, nu merită un alt nivel de protecție decît restul opiniilor – „nu mai puțină, dar categoric nu mai multă”. Spre deosebire de Prozorov, personal, nu cred că această reacție alergică la impersonalele corpuri de experți ar fi fost posibilă dacă masele nu ar fi observat privatizarea cunoașterii și aservirea elitelor unor partide, lideri politici sau persoane influente în spațiul public, dar de o moralitate îndoielnică.

Prin urmare, post-adevărul a cîștigat teren pe fondul privatizării cunoașterii, care nu a mai generat consecințe profitabile pentru toată lumea, ci doar pentru unii. Pe de altă parte, post-adevărul s-a dezvoltat nu dinspre parrhesía spre isegoria, ci invers, dinspre isegoria spre parrhesía: cînd ordinea de precădere a acestor constructe într-o democrație a fost inversată, post-adevărul s-a normalizat. A devenit banal, constant, un mod de viață. După Prozorov există trei paradigme ale schimbărilor propuse de epoca post-adevărului. Prima este paradigma epistemică: standardele logicii argumentative, în care evidența și caracterul empiric al faptelor contau pentru a proba un argument, sînt substituite de standardele expresivismului, în care afirmațiile publice ale indivizilor nu trebuie însoțite de probe, ci de emoții. A doua este paradigma afectivă: apreciem opiniile pentru autenticitatea lor, nu pentru conținuturile lor. Prin urmare, indivizii nu au de ce să se rușineze că au rostit în spațiul public o opinie care nu e populară sau care contrazice forme de cunoaștere consacrată prin paranoia, pseudo-cunoaștere și scepticism, cîtă vreme asta îi face să fie autentici. A treia e paradigma normativă: indivizii emit opinii fără a căuta consensul: e suficient că ei abandonează statutul „minților disidente” din paradigma societății bazată pe cunoaștere și acord. Simplul fapt că sînt autentici face ca acordul la nivelul cunoașterii să nu mai primeze. Cred că cele trei paradigme sînt suficiente pentru a arăta, cu anumite rezerve, că etica autenticității a favorizat, involuntar, atît ascensiunea post-adevărului în societatea contemporană, cît și imoralitatea lui. Faptele au devenit „trivializate” sau „depreciate”, societatea îmbrățișînd „opiniile ca reprezentări lipsite de adevăr” sau ca „resturi anarhice ale cunoașterii aflate în circulație”, așa cum observa Badiou.

Totodată, nu putem să nu ne întrebăm dacă post-adevărul nu a coincis cu momentul de glorie al diluării cercetării dezinteresate a adevărului.

Hannah Arendt considera acest fenomen un efect al politizării universităților. Există și voci care nu consideră procesul accelerat de politizare a educației și cercetării în mod necesar responsabil pentru accelerarea post-adevărului.

Daniel Bell, de pildă, apără ideea că cel puțin teoretic, dacă nu și practic, cunoașterea va fi rezultatul unor cercetări „dezinteresate”, dar asta nu înseamnă că toți savanții vor fi „indiferenți față de putere”; unii vor fi preocupați mai mult de „prestigiul social”, însă doar din clipa în care nu se vor mai comporta numai ca experți, devenind tot mai interesați de putere. Expertul care devine animal politic este, prin urmare, un autor al societății post-adevărului. Pe fondul acestor tranziții, ceea ce dispare este contractul social care ia forma meritocrației: democrațiile devin resentimentare față de meritocrație pentru că dominația nu mai e întemeiată pe putere epistemică, ci pe dublarea ei de avantaje politice, iar în acest cadru, post-adevărul își găsește încă un pilon al evoluției sale.

Ajungem astfel la o oarecare înțelepciune. A fi autentic prin opinie, nu prin convingere: acesta a fost pariul societății post-adevărului și cea mai mare vulnerabilitate a sa. Cum arată viitorul? A fi autentic prin convingeri în limitele unei conduite democratice: abia atunci, democrația va fi funcțională. Abia atunci, vom vorbi liber, vorbind adevărat.

În rest, trebuie spus că au cam apus timpurile în care se murea pentru un adevăr. Astăzi mai degrabă îți pierzi viața pentru o credință. Morțile triumfale în numele adevărului, veritabile parrhesíi, sînt cîteva. A lui Socrate, care a părăsit lumea înconjurat de prieteni, avînd privilegiul unui ultim discurs public, liber, adică întru totul marcat de curajul de a rosti adevăruri incomode, consumînd riscul celui mai mare preț, al pierderii vieții. A lui Hristos, pe cruce, care strigă deznădejdea firii umane – „Doamne, Dumnezeu meu, de ce m-ai părăsit?” – singur, sacrificat, trădat. O spune și Părintele Stăniloae: Socrate moare ca un rege, Hristos ca un tîlhar. Filosofia se stinge în lux, creștinismul în singurătate. Sînt două morți iconice, incomensurabile. Pentru nici unul dintre ei, legea și dreptatea nu au funcționat. Ambii au murit ca cei ce trebuiau să fie: păstrători și salvatori ai adevărului. Astăzi, Socrate pare imposibil, așa cum Hristos e irepetabil. Marele paradox e că ceea ce i-a făcut să fie liberi – autenticitatea – pe noi ne transformă, în bună măsură, în autorii (ne)resemnați ai post-adevărului.

Ce avem de făcut? Pentru început, să stingem sentimentul acesta de greșeală bună, utilă sau mîntuitoare pe care îl avem ori de cîte ori eșuăm într-ale adevărului, dar pare că rămînem pe calea către el. Autorii post-adevărului trebuie să se mărturisească. Toți sînt ca personajul din Amorul unui subaltern, de Mazilu: „Uite ce e, tovarăși: eu cînd greșesc într-un domeniu, fac lucruri bune în alt domeniu. Eu am grijă să-mi păstrez echilibrul. Eu nu pot să duc în cîrcă două păcate”.

În cazul de față, păcatul de a fugi de adevăr și viciul de a-i formula o alternativă.

Oana Șerban este lector universitar doctor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, director executiv al CCICIF – Centrul de Cercetare a Istoriei și Circulației Ideilor Filosofice.