Mergem la terapeut pentru un dialog sau pentru un monolog, ca să spunem ce avem pe suflet? E un clișeu în filmele americane – clientul care stă pe canapea și își povestește viața și terapeutul care tace și își ia conștiincios notițe, uneori cu gîndurile în altă parte...
În nici o abordare terapeutică, cred, nu există cu adevărat un simplu monolog. Imaginea unui terapeut tăcut care își notează în timp ce clientul vorbește neîntrerupt este mai degrabă o reprezentare a culturii pop, inspirată în mare parte de psihanaliza freudiană clasică, unde neutralitatea și reținerea terapeutului făceau parte din metodă. În prezent, majoritatea abordărilor terapeutice sînt centrate pe interacțiune empatică. Terapia este, în esență, un dialog în care clientul își exprimă gîndurile, emoțiile și preocupările, dar unde terapeutul nu este un simplu spectator, ci un ghid activ și un actor colaborativ. Terapeutul pune întrebări, oferă clarificări, reflectă asupra celor auzite și ajută clientul să-și reformuleze narativele și să-și aprofundeze înțelegerea vieții. Chiar și în abordările care permit mai mult spațiu tăcerii, această tăcere este intenționată, nefiind o lipsă de implicare, ci o invitație la introspecție sau o însoțire a clientului într-un spațiu al neputinței unde nu sînt răspunsuri salvatoare la îndemînă.
În terapia cognitiv-comportamentală, de exemplu, există multă interacțiune, iar terapeutul poate oferi sugestii concrete, exerciții sau strategii pentru a schimba anumite tipare de gîndire și comportament. În terapiile centrate pe emoții sau pe relație, dialogul este și mai dinamic, cu întrebări profunde și reacții spontane. În cele din urmă, scopul terapiei nu este doar să „descărcăm” ceea ce avem pe suflet, ci să ne înțelegem mai bine, să descoperim perspective noi și să construim soluții. Așadar, psihoterapia nu este nici monolog, nici un simplu ping-pong de replici, ci un proces de comunicare la toate nivelurile, în care terapeutul și clientul conlucrează pentru a aduce schimbare, claritate și echilibru.
Care sînt bazele dialogului dintre client și psihoterapeut? Dar mai ales care sînt limitele acestui dialog?
Bazele dialogului dintre client și psihoterapeut sînt fundamentate pe intenția clară terapeutică, ce se pune în act într-un cadru formalizat, definit contractual, în care sînt specificate costul și durata ședințelor, locul de desfașurare, precum și aspectele ce țin de confidențialitatea demersului. Acest dialog nu este rezultatul unei simple întîlniri dintre doi oameni, ci trebuie să servească scopului primordial al psihoterapiei: promovarea bunăstării psihologice a clientului. În această întîlnire, cei doi participanți se află într-o relație de colaborare, dar în care comunicarea este asimetrică, pentru că terapeutul nu își expune problemele personale, ci își menține rolul de facilitator al procesului de explorare a clientului.
De asemenea, terapeutul trebuie să fie conștient de propriile sale limitări, fie cele personale – și ca urmare trebuie să rămînă angajat mereu într-un proces de autoreflecție –, cît și de limitările profesionale, pentru a putea recunoaște cînd devine necesar să solicite ajutorul unui coleg sau supervizor, sau să recomande consult la un alt specialist. În esență, deși terapia este un demers intim și profund uman, limitele clar stabilite protejează spațiul terapeutic, securizează clientul, asigurînd că dialogul rămîne centrat pe nevoile lui și în nici un caz pe simplele curiozități ale terapeutului. De asemenea, este foarte important ca relația terapeutică să rămînă una profesională și de a evita orice implicare personală care poate vicia sau deturna procesul terapeutic.
Există întrebări-cheie? Ce face terapeutul atunci cînd clientul nu e deschis la dialog, nu știe ce să spună sau nu poate să vorbească despre anumite lucruri?
O întrebare-cheie de început care setează scopul întîlnirii ar putea fi de tipul: „Cum pot să îți fiu de folos astăzi?”. Atunci cînd clientul nu se deschide, ca terapeut evaluezi dacă este o problemă de motivație, de sentimente copleșitoare sau de lipsa exercițiului de a vorbi despre sine. De multe ori, cînd procesul nu avansează, acest lucru se întîmplă pentru că lipsesc informații, pentru că lipsește o piesă importantă din puzzle. Și astfel ajungem la o altă întrebare-cheie care ar putea ajuta: „Este ceva ce te străduiești să îmi spui, care este important pentru tine, și eu nu reușesc să înțeleg sau să rețin?”.
O situație des întîlnită ar fi cînd clientul are și motivația de a se deschide, are și încărcătura emoțională potrivită, dar lipsesc informațiile și amintirile clare. În acest caz, explorarea metaforică ne poate oferi o reprezentare pe care – chiar dacă nu este explicită și complet inteligibilă pentru mintea conștientă – inconștientul poate lucra și procesa cu succes o experiență traumatică.
Chiar și în cazurile rare în care clientul își dorește să lucreze, are acces la amintirile experiențiale, dar rușinea sau teama de a se vulnerabiliza îl împiedică să comunice deschis cu terapeutul, există tehnici „B2T” (blind to therapist) prin care se pot procesa amintiri fără a fi descrise explicit.
În contextul noilor tehnologii, oamenii sînt mai dispuși să stea de vorbă cu un terapeut față în față? Sînt mai nevorbiți?
Nu, cei mai mulți oameni nu sînt nevorbiți. În schimb, foarte mulți sînt însingurați, deconectați la un nivel profund, uman, se simt neînțeleși și nevăzuți, pierduți într-o lume a stimulării și interacțiunii digitale. Am observat o tendință recentă la clienții mei: în măsura în care pot ajunge la cabinet, vor să se asigure că pot avea acces fizic la mine, ca terapeut. De asemenea, tot mai mulți fac efortul de a veni la cabinet, deși nu le este întotdeauna convenabil. Terapia online funcționează cu siguranță, însă mulți dintre clienții mei spun că preferă experiența fizică. Unul dintre aceștia chiar mi-a spus: „Să vin la cabinet e ca și cum aș asculta muzica preferată pe vinil”.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
