Răzgîndirea în vremuri întunecate

Termenul răzgîndire, într-un sens larg, poate fi asociat cu schimbarea poziției față de un set de idei, valori sau politici. Mă întreb însă ce îi face pe oameni să-și schimbe opiniile. Este răzgîndirea o formă de adaptare, de oportunism sau de evoluție personală? Sigur că ne putem gîndi la dimensiunile răzgîndirii, dacă ea este influențată de presiune socială și politică, de norme și potențiale sancțiuni publice. Depinde răzgîndirea de oportunism, mai exact este dictată de anumite interese pragmatice, imediate? Cît din actul răzgîndirii reflectă evoluția personală fiindcă ai ajuns la o înțelegere mai profundă a unui subiect sau ai trecut printr-o experiență transformatoare? Mai exact, poate fi o formă de rezistență, un fel de refuz de a rămîne captiv unor idei? E un act de trădare față de acele idei? Este o formă de responsabilitate pesonală în fața unor idei dominante?

Vremuri de realiniere ideologică

Trăim timpuri în care valorile sociale, politice se realiniază. Această realiniere nu are loc într-un vid, ci este modelată și ghidată de tendințe ideologice dominate. În prezent, realinierea la nivel politic se face în direcția unor curente ideologice din spectrul dreptei radicale, inclusiv extrema-dreapta. În Europa și în alte părți de pe glob, partide politice și politicieni extremiști cîștigă teren și votul cetățenilor. Aceștia hrănesc și prin intermediul rețelelor de socializare ceea ce Ruth Wodak numește politica fricii. Această strategie politică se bazează pe exploatarea anxietăților colective – fie că vorbim despre imigrație, securitate națională, identitate culturală sau drepturile minorităților, inclusiv drepturile femeilor.

În acest peisaj, rețelele de socializare joacă un rol central în diseminarea acestor mesaje și în amplificarea polarizării sociale. Prin algoritmii care favorizează conținutul emoțional și viral, rețelele de socializare devin un teren fertil pentru populism și extremism, transformînd frica într-un instrument politic eficient. Politicienii și susținătorii lor folosesc aceste platforme pentru a redefini ceea ce este perceput ca fiind „amenințător” și pentru a stabili noi frontiere între „noi” și „ei”.

Răzgîndirea ca act politic

În acest context, răzgîndirea – adică schimbarea poziției față de un set de idei, valori sau politici – nu mai poate fi privită ca o simplă schimbare de opinie. Ea este un act politic, aflat la intersecția dintre etică, oportunism și putere.

Mă întreb: cînd este răzgîndirea un act etic? Voi răspunde simplu, fără a intra în dezbateri etice complexe. Atunci cînd este rezultatul unei reflecții autentice, al unui proces de învățare și al unei dorințe sincere de a corecta o poziție greșită. De exemplu, un politician care, după ce a promovat politici anti-imigrație, își schimbă viziunea în urma unei analize serioase asupra impactului acestora poate fi considerat că acționează dintr-un impuls etic.

Dar cînd este răzgîndirea oportunism politic? Atunci cînd schimbarea de poziție este dictată de interesele electorale, financiare sau de menținerea puterii. Politicienii care își ajustează discursul în funcție de sondajele de opinie, renunțînd la principii și la valorile doctrinare, ilustrează acest tip de răzgîndire. De pildă, să fii social-democrat, dar discursul tău politic privind familia și minoritățile sexuale să aibă trăsăturile dreptei radicale.

Cînd este răzgîndirea o expresie a puterii? Atunci cînd cei care se răzgîndesc au capacitatea de a influența milioane de oameni prin decizia lor, fie ea economică, tehnologică, ideologică.

Răzgîndirea lui Mark Zuckerberg

Răzgîndirea nu este un act neutru, iar puterea celor care o exercită este relevantă pentru impactul ei social. A spune că toate răzgîndirile sînt egale ar însemna să ignorăm dimensiunea structurală a acestui fenomen. Mai exact, răzgîndirea lui Mark Zuckerberg nu este egală cu a lui Ion – un cetățean fără influență economică sau politică majoră. De ce Ion și nu Ioana? Fiindcă Ioana contează și mai puțin în logica patriarhală a puterii.

Spuneam că răzgîndirile noastre nu sînt egale și că răzgîndirea lui Mark Zuckerberg nu este egală cu a lui Ion. Puterea economică, tehnologică și, desigur, politică a primului este incomparabil mai mare. Mark Zuckerberg are capacitatea de a modela ecosistemul informațional global. Decizia sa de a schimba politicile de moderare a conținutului pe Facebook și Instagram – eliminînd fact-checkers și înlocuindu-i cu „note comunitare” (community notes) – nu este doar o schimbare tehnică. Este o decizie cu implicații politice profunde, bazată pe motivații ideologice, care poate determina ce tip de conținut devine dominant și cum sînt percepute informațiile de către utilizatori.

Efectul acestei răzgîndiri asupra societăților noastre, regimurilor politice, capacității de a mai discerne între adevăr și dezinformare este semnificativ mai mare în comparație cu acel moment în care Ion se răzgîndește în privința votului, ca să dau un exemplu. Spre deosebire de Zuckerberg, Ion, un utilizator obișnuit al rețelelor sociale, nu poate influența în mod direct arhitectura informațională digitală. Dacă Ion se răzgîndește în privința unei opinii politice, impactul său rămîne limitat la cercul său social apropiat.

Asimetria de putere

Așadar, Mark Zuckerberg și „răzgîndirea ca decizie de sistem” și Ion și „răzgîndirea ca proces personal” sînt diferite. Aceste mari răzgîndiri ideologice ale unor actori cu putere economică, tehnologică, de comunicare, într-un context de realinire a valorilor în defavoarea democrației, cred că ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Răzgîndirea aceasta este un act politic, dar și unul extrem de semnificativ din punct de vedere financiar. Pentru Zuckerberg, desigur,

Pentru cine nu ține minte, Facebook a fost protagonistul unui foarte mare scandal cînd Cambridge Analytica a colectat şi folosit datele persoanele ale utilizatorilor pentru publicitate politică. S-au întrebat atunci mulți în ce măsură putem să mai avem alegeri libere și corecte atunci cînd acești giganți tech devin jucători într-un proces electoral.

Istoricul unui actor este și el relevant cînd reflectăm asupra unei „răzgîndiri” a acestuia. Această diferență între răzgîndirea celor care au puterea de a modela realitatea și a celor care o trăiesc mă face să mă întreb: cum putem oare evalua răzgîndirea atunci cînd ea afectează milioane de oameni? Cine beneficiază cel mai mult de schimbările de poziție ale marilor corporații sau lideri politici? Ce mecanisme avem pentru a contesta răzgîndirile care sînt motivate de interese economice sau ideologice?

Într-o societate tot mai modelată de corporații tehnologice, deciziile precum cele luate de Meta au implicații care depășesc spațiul digital. Ele influențează procesele democratice, modelînd felul în care oamenii percep realitatea. Prin urmare, răzgîndirea nu trebuie analizată doar ca un act individual, ci ca un fenomen cu valențe sistemice. Capacitatea de a ne răzgîndi și de a influența răzgîndirea celorlalți nu este distribuită egal. E important să recunoaștem și că indivizii sînt prinși în mecanisme de propagandă și dezinformare care fac dificilă schimbarea autentică a opiniilor. În același timp, giganții tech și liderii politici pot folosi răzgîndirea ca strategie de manipulare sau ca mecanism de adaptare la noile realități de putere.

Trend-urile politice globale sînt relevante și la nivel național. Am văzut de-a lungul timpului politicieni români care și-au ajustat pozițiile pentru a se alinia la direcția și ideile unor lideri internaționali. Fenomenul nu este nou, însă ceea ce este relevant astăzi este maniera în care această realiniere ideologică se produce aproape instantaneu, chiar și în chestiuni de politică internă.

Un exemplu concret este Sebastian Burduja, ministrul Energiei, care, la doar o zi după ce Donald Trump a preluat mandatul de președinte al SUA, și-a modificat discursul cu privire la Pactul Verde european (Green Deal). Criticile sale la adresa politicilor europene de tranziție verde nu au apărut într-un vid ideologic sau economic, ci sînt parte a unei tendințe mai largi prin care politicienii conservatori își ajustează pozițiile într-o direcție mult prea apropiată de linia liderilor dreptei radicale. În cazul lui Burduja, atacurile la adresa Green Deal au fost formulate sub pretextul protejării economiei naționale și al prevenirii unei „terapii de șoc verzi”, termen care implică ideea că tranziția ecologică ar produce costuri sociale și economice inacceptabile. Potrivit unor materiale din presă, ministrul cere date concrete privind efectele negative ale acestor politici, în numele unui așa-zis „patriotism energetic”. Această expresie este în sine încărcată ideologic, fiind folosită frecvent în discursurile populiste pentru a sugera că politicile internaționale „progresiste” afectează suveranitatea economică a statelor.

Răzgîndirea unui ministru al Energiei în legătură cu Pactul Verde european nu este echivalentă cu decizia mea de a nu mai planta roșii împreună cu busuioc în grădină. Cînd eu îmi schimb obiceiurile de grădinărit, efectele sînt locale și nesemnificative la scară largă. Cînd un politician își schimbă poziția asupra politicilor ecologice, impactul este infinit mai mare.

Răzgîndirea nu este doar un proces mental sau moral, ci o expresie a modului în care puterea este exercitată și redistribuită în societate. Ideal ar fi ca această asimetrie să ne împingă să ne întrebăm nu doar cine se răzgîndește, ci și cine suportă consecințele acestei răzgîndiri. Ideal ar fi să ne întrebăm nu doar cine se răzgîndește, ci mai ales cine are luxul, resursele și motivația de a o face.

Oana Băluță este doctor în științe politice, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice – SNSPA, și activistă pentru drepturile femeilor.

Credit foto: flickr.com