Religia, ideologia și ignoranța

Pentru că am primit botezul creștin mai tîrziu decît se întîmplă îndeobște, la douăzeci și trei de ani, am avut ceva timp să mă gîndesc la eventuala mea relație cu Dumnezeu. Mi-ar fi plăcut, la o adică, să am una, dar voiam, mai întîi, să știu cu cine, de ce și sub ce formă. Am navigat, cu ajutorul lecturii, printre diverse credințe religioase, am cercetat cum am putut, am fost în biserici, sinagogi, un templu zen, locuri în care se practica yoga și se vehicula o brumă de hinduism, am stat de vorbă cu atei sau cu agnostici. Iar în tabăra celor din urmă, mai degrabă, mă aflam și eu. Eram un agnostic deschis, dar neconvins. Am găsit peste tot idei, dar ceea ce căutam era o realitate. Idei, ca să zic așa, mai văzusem. Și nici una nu părea a fi în mod fundamental mai bună decît alta, nici una nu părea a fi scutită de scepticism și de întrebare. Pînă cînd, printr-o experiență anume, am fost găsit și așezat pe calea unei relații cu Dumnezeul cel viu, nu cu ideea de Dumnezeu.

Ca atare, nu o dată mi-am pus, sub diferite forme, întrebarea: „Ce pierde și ce cîștigă omul ignorant față de chestiunea religiei?”.

La început, animat de fervoarea începătorului, de entuziasmul celui care a dat cu nasul de Absolut, răspunsul care irumpea din mine era „Totul!”. În timp, adîncit treptat, pe măsura nevoinței și neputinței mele, în relația cu Dumnezeu, răspunsul a cunoscut o transformare și a ajuns să fie „depinde”. Un circumstanțial care pendulează între „totul” și „nimic”.

La drept vorbind, nu ai nimic de pierdut dacă nici măcar nu cauți acel ceva despre care alții spun că l-au găsit. Acolo unde nu este o căutare nu are cum să apară un răspuns. Iar dacă răspunsul apare – în cartea vetero-testamentară Isaia se zice „M-am lăsat căutat de cei ce nu întrebau, M-am lăsat găsit de cei ce nu Mă căutau” (Isaia, 65, 1) –, cel mai probabil nu îl vei lua în considerare, vei fi opac față de el. Vei sta lîngă el, ca Luca și Cleopa pe drumul către Emaus, și nu îl vei recunoaște.

În al doilea rînd, ce ar fi de pierdut? O idee? Dacă ne referim doar la ideea de Dumnezeu, aceasta, ca orice idee, este accesibilă oricui și poate primi amendamente. Poți să ai habar de ideea de Dumnezeu, fără să fii în relație cu El. Cunosc cîțiva atei bine articulați teologic. Pentru ei divinitatea este o idee, una legată de tema Principiului, a Temeiului, care poate fi bine-mersi supusă neîncetat interogației, suspiciunii lipsite de menajamente. Așa cum se întîmplă cu orice idee. Iar dacă au trecut și prin lectura atentă a dialogului platonician Parmenide, aceștia ți-ar putea spune că ipoteza a doua, cea care arată că „dacă Unul este, atunci Unul nu este”, oferă un argument puternic în favoarea ateismului, și nu pentru teologia apofatică – cea care ne arată de ce sîntem constrînși să îl gîndim pe Dumnezeu ca fiind dincolo de orice afirmație a noastră despre el, dincolo și de faptul de a spune despre El că este.

În plus, există mireni, preoți sau chiar episcopi, unii dintre ei profesori, care stau bine cu ideea, dar care nu au o relație cu Dumnezeul cel viu. Pentru aceștia, rugăciunea este doar un analgezic, postul – o cură binevenită, ascultarea – o convenabilă cale de menținere a disciplinei ierarhice. Ei sînt cei care transformă religia în ideologie, credința în sentimentul puterii și al îndreptățirii.

Într-o discuție pe care am avut-o în urmă cu două decenii cu Părintele Teofil Pîrîian, acesta îmi povestea cum, la absolvirea Facultății de Teologie, își pierduse credința. Hristos era o idee care primea din interiorul învățămîntului teologic atîtea relativizări, atîtea chestionări, încît realitatea dumnezeirii fusese redusă la un construct intelectual, care șchiopăta în numeroase feluri. A avut nevoie de adîncirea în monahism pentru ca ideea de Dumnezeu să fie înlocuită de relația vie cu divinitatea.

Suplimentar, trebuie spus că ideologia lasă loc fundamentalismului. Dacă credința mea este una ideologică, alimentată de o idee, și nu hrănită de o realitate experimentată, mă pot teme că ideea ar putea fi respinsă. Că altcineva mi-ar putea concura ideea cu o alta mai pertinentă sau mai bine articulată. Iar asta ar putea naște în mine radicalizarea și respingerea vehementă, non-argumentativă a oricărei alte idei. În schimb, cînd am experiența unei realități, orice idee concurentă cade pe alături, iar eu am libertatea de a culege din celelalte idei cu care mă întîlnesc ceea ce este rodnic pentru mine. La acest lucru cred că se referea și Părintele André Scrima atunci cînd vorbea despre deschiderea centrată hristologic a creștinului față de alte religii.

Apoi, în prezent am o problemă cu însuși felul de a pune problema în acest fel – ce pierde cineva care nu crede? Dacă, atunci cînd vorbim despre religie, este vorba despre o relație, o legătură (lat. religare) cu o realitate vie, nu cu o idee, cine sînt eu să îi spun altuia că nu știe ce pierde?! Nu este ca și cum nu a citit suficient pe această temă și de aici i se trage lipsa relației. Cel mult aș cădea în sminteala aroganței, a lui „știu eu ce este mai bine pentru tine”. În cel mai bun caz, pot ști ce este mai bine pentru mine, pe baza unei experiențe avute, și nu pornind de la o idee.

Doar că nu pot impune altuia această experiență, care, în definitiv, este profund personală și subiectivă. Ce pot face, dar fără a-mi propune asta, este să îi stîrnesc curiozitatea, să îl inspir în propria lui căutare, să nu obturez eventuala deschidere de orizont care se poate manifesta în el. Prin exemplul propriei mele experiențe, nu prin muncă de convingere.

Anxietate și negociere

Edward Edinger, un analist jungian din generația celor care, în jurul lui Carl Gustav Jung, puneau bazele psihologiei analitice, observa, în Ego și Arhetip, că atunci cînd este pierdută legătura cu arhetipul Sinelui, al Totalității, al dumnezeirii, acesta va fi înlocuit la nivelul conștiinței cu idei, teorii sau principii. Lipsit de o relație cu Sinele, omul se va investi în ideologii. Fie că este vorba despre Libertate, Egalitate, Adevăr, despre liberalism, comunism, egalitarism, naționalism, ecologism sau new-ageism, fie că este vorba despre principiul neîncetatei chestionări hermeneutice, despre nihilism, despre critică istorico-lingvistică. Chiar dacă în toate acestea poate fi vorba despre nevoia noastră de a folosi un reazem anxiolitic, tot nu putem spune că angoasa noastră este un bun motiv pentru a fi religioși.

Într-o discuție relatată de Kyriacos Markides în Muntele Tăcerii, Mitropolitul Atanasie al Limassolului subliniază că majoritatea credincioșilor trăiesc o credință ideologică, către care sînt împinși de anxietate. Ei au nevoie de ideea de Dumnezeu pentru a se elibera de angoasă. Deși acest lucru este firesc pentru început, devine extrem de problematic dacă se rămîne la acest nivel și nu este căutată relația cu Dumnezeul cel viu. Ideea de Dumnezeu joacă rolul unui mecanism inconștient de apărare, iar realitatea dumnezeirii este instrumentalizată și, prin aceasta, pierdută. Dumnezeu este convenabil cîtă vreme servește scopurilor noastre. Și pentru că acestea sînt adesea dictate de angoasele care se află în spatele lor, tindem să ne construim religii care să ne liniștească, dumnezei pe măsura fricilor noastre.

Și, în acest fel, ajungem la ignoranța religioasă a celor mai mulți dintre credincioși. Reflexul acestora este de a face un schimb cu divinitatea. Noi îi dăruim ei faptele noastre bune, facem ceea ce credem noi că se așteaptă de la noi, pentru a primi în schimb protecție, alinare –ultimativ, promisiunea unei vieți dincolo de moarte. Este o formă de negociere, de comerț, de economie. Îți dau dacă îmi dai. În locul unei deschideri către taina din persoana Celuilalt, plătim o taxă de protecție. Și îl reducem pe Acesta la urgența și intensitatea nevoilor noastre, a fricilor noastre.

Parabola evanghelică a talanților vorbește răspicat despre aceasta. Cînd sluga care nu a înmulțit talanții, ci doar i-a îngropat protectiv, este chestionată de stăpîn în privința acestei precauții anxioase, răspunsul pe care ea îl dă este: „Stăpîne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, așa că mi-a fost teamă și m-am dus și ți-am ascuns talantul în pămînt. Iată aici talantul tău!” (Matei 25.24).

Or, aș zice că ieșirea din ignoranța religioasă începe abia cînd reușim să ne eliberăm, prin conștientizare, de mecanismele noastre inconștiente de apărare. Cele prin care însăși divinitatea este redusă de noi la statutul de instrument. Unul prin care împărțim dreptatea așa cum este mai convenabil sentimentului nostru de siguranță, prin care îi sancționăm pe ceilalți, pe păcătoși, pe infideli, pe necredincioși sau pe atei pentru a alunga angoasa care pîndește mereu într-un colț al inimii noastre. Abia după ce reușim să scăpăm de aceste mecanisme avem șansa de a trăi relația cu persoana Dumnezeirii, cu acea taină care ni se adresează personal și dincolo de toate așteptările noastre limitate și limitative.

La finalul unui seminar la care eram și eu prezent, Părintele André Scrima a fost întrebat în legătură cu ce se va întîmpla cu Biserica lui Hristos dacă noi nu o vom apăra de atacurile venite din direcția unei lumi din ce în ce mai secularizate. Răspunsul lui aproape tăios a fost: „Să îl lăsăm pe Hristos să aibă grijă de Biserica lui!”. Iar în poziția Părintelui nu era vorba despre o formă de indiferență față de rolul Bisericii în societate, ci despre un îndemn de a ne îngriji de relația noastră cu Dumnezeul cel viu, relație pe care o periclităm mai ales cînd cădem iarăși pradă anxietăților Eului nostru. Un Eu care, prin definiție, este unilateral, îngust și mult mai ignorant decît sîntem dispuși să recunoaștem că este.

Era, de asemenea, și îndemnul de a-l lăsa pe Hristos, Logosul, să opereze în lumea noastră liber de fricile, de așteptările și de ignoranța noastră.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut.