„Rîurile curg în ambele sensuri” sensuri, mecanisme, intervenții

Eram pe malul fluviului Paraguay, o curgere vastă și tulbure de ape, și a existat atunci un moment în care am început să văd lumea mai limpede. Parcă aveam 15 ani și mă uitam pe geam, din cabinetul oftalmologului unde, după ce medicul mi-a pus ochelarii pe nas, am început să văd contururile frunzelor copacului din fața ferestrei. Îmi amintesc cît de fericit eram și cum l-am întrebat dacă așa vede un om normal: „Nu chiar așa bine, dar nici așa rău cum vedeai înainte”. Acolo, pe malul apei, cu Doug, colegul meu, cu cacique – șeful tribului –, am întrebat cum e posibil să ignorăm unele părți esențiale din realitatea ce ne-nconjoară, iar Doug mi-a replicat: „Uneori, ca să-l vedem, evidentul trebuie rostit!”.

Un prim fapt pe care îl înțelesesem, și care mi-a reformulat realitatea din fața mea, a fost că rîurile curg în ambele sensuri. Se întîmplă nu doar acolo, în America de Sud, unde viețuitoarele se deplasează în funcție de sezon spre amonte sau aval, ci și în emisfera nordică, unde somonii urcă pe rîuri pînă în pădurile din munți, ori la noi, unde scrumbia de Dunăre și sturionii pornesc din mare spre izvoarele rîurilor.

Ne-am putea gîndi astfel că există o curgere a rîului în aval, ce aduce aluviuni bogate în substanțe organice și anorganice care dau fertilitatea solurilor peste care se varsă. Tot așa, există o altă curgere, care merge în amonte, spre zonele înalte, unde viețuitoarele se reproduc. Sintetizînd, rîurile curg fizic spre aval și biologic spre amonte.

Însă, de exemplu, somonii ajunși în amonte hrănesc urșii, în vreme ce resturile lor se descompun în materie organică și anorganică, hrănind pădurea. Această materie, care curge în amonte, pe rîuri, este esențială pentru viața pădurii de acolo, tot așa cum este esențială pentru cîmpiile din aval. Să nu uităm însă că multe din substanțele nutritive care fertilizează solurile din zonele joase ale rîurilor sînt rezultate tot în urma descompunerii ființelor vii. Ființele sînt descompuse de alte ființe în materie organică și anorganică ce hrănește alte vietăți, toate elemente din marele ciclu al vieții dat de dinamica complexă a viului și neviului, a organicului și anorganicului.

Este imposibil însă în toată această poveste să trasăm o linie clară între ce-i viu și neviu, ce-i animat și inanimat. E posibil să stabilim direcția unică de curgere a unui rîu, atîta vreme cît materia circulă în ambele direcții și la ambele capete procesele sînt similare?

Noi, astăzi, vedem în general natura asemeni unui rîu care curge într-o singură direcție, din amonte spre aval, viu – neviu, animat – inanimat, uman – non-uman. Aceste moduri dihotomice și simpliste prin care înțelegem Natura ne împiedică să vedem ce se întîmplă în intervalul dintre ele, în spatele unor evidențe formulate de noi. Văzînd un singur sens al curgerii, îl ignorăm pe celălalt, îi ratăm sensul și mecanismele și, astfel, de multe ori, intervențiile noastre în asemenea sisteme cunoscute parțial duc la dezechilibre și chiar dezastre.

Cîte specii n-au fost puse în pericol de barajele construite pe rîuri și cîte păduri din munți n-au pierit din cauza unor îndiguiri făcute la mii de kilometri distanță, pe rîurile ce izvorăsc din ele? Filozoful Bruno Latour rostește evidentul pe care îl ignorăm în spatele acestor concepte dihotomice și analizează felul în care realitatea nu se găsește ruptă în cele două puncte îndepărtate, ci în intervalul dintre ele, dintre uman – non-uman, animat – inanimat etc.

Să ne gîndim la o carte, un element inanimat la prima vedere, ce forță ar putea avea în a-i însufleți pe cei ce o citesc. Așa inanimate cum le percepem, cărțile au o voce care trezește în noi principii morale, valori, emoții ce determină forța unor comportamente. Așa sînt și munții, stîncile sau rîurile, pe care, deloc simbolic, populațiile indigene le văd ca pe frații lor și interacționează cu ele în consecință.

Natura vs. cultura

Pe lîngă încremenirea noastră în concepte dihotomice, o altă cauză, emergentă, a ignoranței noastre în relație cu Natura este orbirea. Ne uităm la ea și nu o mai vedem. Privim Natura și vedem cultura. Ne uităm în jurul nostru și tot ce vedem sînt niște umbre mișcătoare pe peretele unei peșteri, reprezentări ale unei lumi ideale pe care n-o locuim, ci o proiectăm undeva în afara realității noastre. Ignorăm Natura, căci am intrat cu totul în peștera lui Platon. Odată intrați acolo, nu locuim Natura, ci cultura, așa cum nu ne locuim corpurile, ci veșmintele.

Dincolo de nenumăratele sale beneficii, spațiul culturii ne dă o oarecare siguranță, iluzia că am putea controla Natura și, dincolo de toate, gîndul că am putea fi independenți de ea. Mai mult decît atît, am ajuns să ne creăm propria realitate și ne trezim astfel într-o lume populată de idei care ne înstrăinează tot mai mult de Natură și, evident, ne dau motive să o ignorăm. Avem apă de la robinet sau din supermarket, de unde ne luăm și hrana. Credem, astfel, că sîntem independenți de jungla care cîndva ne hrănea sau de întinderile pe care pășteau turmele din care vînam.

Ne șlefuim lentilele prin care vedem lumea într-un atelier al culturii în care ignorăm total faptul că hrana noastră ar avea legătură cu Natura.

Îmi amintesc cum am plecat la pescuit, cu Senegal, un băștinaș din populația indigenă Kalapalo, în bazinul Amazonului. Am pescuit de dimineața pînă seara. Eram leșinat de foame, nu mîncasem decît două-trei boabe de fructe găsite pe malul apei. La întoarcere, aproape de trib, l-am întrebat de ce, dacă am stat toată ziua la pescuit, n-am luat nimic de mîncare cu noi. Senegal a reacționat spontan: „De unde să luăm mîncare cu noi cînd ne-am dus după mîncare?”. Pentru mine, mîncarea era un de la sine înțeles, nu avea parcă legătură cu pescuitul, culesul sau vînătoarea, nu era din lumea aceasta naturală, era parcă din alta, cea culturală.

Astăzi, credem că nu Natura, ci noi producem tot ce ne trebuie. Asta ne ajută să scăpăm de grija deșertificării, a secetei, de problemele încălzirii globale, ignorînd faptul că energia și resursele vin din Natură.

În mijlocul culturii, de pildă, ne-am mîndrit prin 1994 cu faptul că am produs un soi de roșie – Flavr Savr, pronunțat flavor saver (păstrătorul de aromă) –, care a ajuns pe piețe, în lumea largă. Roșiile acestea sînt mult mai tari, mai rezistente la atacul fungilor, își păstrează vreme îndelungată aroma și rezistă transportului pe distanțe lungi. Spunem că noi, oamenii, am creat-o, cu această poveste o vindem și așa o consumăm. Am creat-o în laborator, prin inginerie genetică, i-am modificat două gene.

Dacă ne gîndim însă că o plantă de roșie are între 30.000 și 32.000 de gene, evoluate toate cu milioane de ani înainte ca specia noastră să fi apărut pe lume, și că plantele acestea cresc pe sol din energia ce vine de la Soare, e legitim să ne întrebăm cum putem spune că am creat-o și o producem. Cum putem crea ceva modificînd două din zecile de mii?

E ca și cum am lua o carte, am modifica zece cuvinte și am spune că-i a noastră. La final, tot ce am produs nu e o carte, ci plagiat flagrant. Felul în care prezentăm lucrurile spune multe despre nevoia ego-ului de a părea în fața noastră și a celor din jur mai mult decît este. Ignorăm fatal modul evident în care plagiem Natura. Toate acestea pentru că, în mijlocul peșterii fiind, ne vrem independenți față de Natură și cu o impetuoasă nevoie de a o controla.

Baptiste Morizot face o cartografie a dezacordurilor cu care privim și încercăm să controlăm Natura. Filozoful francez găsește în explorarea sa peisaje conceptuale care nu ne lasă să vedem și să înțelegem Natura mai aproape de realitatea ei. El atrage atenția asupra faptului că ignorăm valoarea reală a sanctuarizării, a manierei în care conservarea nu exclude exploatarea, ci o potențează și o extinde pe mult mai multe planuri, esențiale și necesare nouă. Morizot dezvăluie, în același timp, lipsa de sens a paternalismului pe care îl afișăm cînd spunem că vrem să protejăm Natura – o realitate dominată de forțe puternice, un complex ce nu are nevoie de protecția noastră. Un concept care, rostogolit fără oprire, ne ține departe de Realitatea în care noi sîntem cei care avem nevoie de protecție. Natura o să continue să fie, cu sau fără noi.

Plecați din Tărîmul Naturii, am curs pe rîul existenței noastre în Tărîmul Culturii. Conștientizînd acum că rîurile curg în ambele sensuri, vom ajunge poate să înțelegem cum civilizația, știința și tehnologia ne pot ajuta să descoperim Natura care, la rîndul ei, ne va da o înțelegere mai profundă și mai aproape de adevăr a Culturii. Mișcîndu-ne pe ambele sensuri ale acestui curs, vom descoperi, poate, în explorările noastre, că nici măcar nu sînt două tărîmuri, ci unul singur, pe care, duși de val, l-am ignorat. Acest unic tărîm al Culturii și Naturii este, poate, ceea ce ignorăm fatal în lumea de astăzi.

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator, predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș‑Bolyai”, a participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Ultima carte publicată: Privirea urangutanului sau despre animalul din noi, Editura Humanitas, 2024.

Foto: Fluviul Paraguay/ wikimedia commons