Roboţi în religie, o problemă foarte veche

În temple budiste ori hinduse, în mediul protestant ori catolic, apar, ici şi colo, roboţi cu funcţii religioase. Întîi îţi vine să spui: altă trăsnaie, încă una! Un fel de „Carnavalul de Venezia! cu variaţiuni!”. Dar, de fapt, tema e veche. Apare chiar de la începuturile credinţei comunitar instituite. Dovadă că încă de atunci e necesar avertismentul: „Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20, 4), cu corolarul: raportul Dumnezeului viu cu omul viu nu admite, în metabolismul lui, imitaţia meşteşugărească, iluzia însufleţirii, ceea ce e mecanic, artificial, „fabricat” (fie că e de ordin mental ori fizic). A introduce aşa ceva în viaţa credinţei ţine de ignoranţă: „atunci se vede cît este de neştiutor omul, cu toată ştiinţa lui; orice argintar e ruşinat de idolul său, căci chipul turnat de el nu este decît minciună; n-are nici o suflare în el” (Ieremia, 10, 14). Astăzi tehnologia informatică produce automate religioase care imită umanul: recită texte sacre, fac gesturi de binecuvîntare, îl fixează pe credincios cu sclipirea electrică a ochilor lor. Creatorii lor se apără: nu sînt „argintari”, vor să ofere doar depozite de „conţinut”, de informaţie religioasă „prietenos livrată”. Discuţia (teologică, antropologică, etică) privind graniţa între om şi maşina cu funcţie religioasă e deschisă.

Automate: preoţi, călugări, divinităţi

În Kyoto, templul Kodai-ji, vechi de patru sute de ani, îl găzduieşte din 2019 pe Mindar. E costisitoarea realizare a roboticianului Hiroshi Ishiguro de la Universitatea din Osaka, solicitată de deservenţii templului zen. Într-o civilizaţie pătrunsă de beneficiile automatizării, aceştia speră să învioreze astfel adeziunea la budism (cnews.fr, 14.08.2019). Mindar recită pasaje din Sutra Inimii şi predici în japoneză, chineză, engleză (la început livra mereu acelaşi text; poate că acum – fiind conceput ca o maşină cu învăţare automată – şi-a lărgit posibilităţile); face gesturi de rugă şi de binevoitoare „interacţiune” cu credincioşii. Corpul metalic – expus ca o anatomie high tech – se încheie cu un cap de o opalină blîndeţe: are înfăţişarea divinităţii Kannon, bodhisattva Milostivirii care „ia seama la strigătele de suferinţă din această lume”. Cu alura lui de artefact extraterestru, Mindar e o ciudată, ambiguă arătare: e maşină, e om, e divinitate? Probabil că pe această bizarerie (gustată de publicul actual) se bazează călugării cînd speră că Mindar va face operă de persuasiune religioasă.

Adăugarea lui Mindar la oficianţii templului a stîrnit reacţii diverse. Acuze de sacrilegiu ori respingere faţă de expresiile lui prea artificiale, din partea unora; „o căldură aparte, pe care nu o resimţi în faţa unei maşini obişnuite”, au declarat alţii. Cît despre responsabilul templului, Tensho Goto, el e încîntat: „Acest robot nu va muri niciodată; se va actualiza şi va evolua mereu. Cu ajutorul Inteligenţei Artificiale, sperăm să creştem în înţelepciune şi să ajutăm oamenii să depăşească cele mai mari dificultăţi. Asta va schimba budismul!” (vox, 13.01.2020). Optimism „spiritual” ori cufundare în farmecele transumaniste ale tehnologiei înalte? Cînd i-a fost obiectat că un asemenea dispozitiv nu e potrivit să reprezinte divinitatea, a răspuns: „Budismul nu e credinţa într-o divinitate. El înseamnă să urmezi calea lui Buddha, nu contează că Buddha e reprezentat de o maşină, o bucată de metal sau un arbore”. Atunci putem da deoparte toată problema simbolului şi a artei sacre. Iar dacă reprezentarea nu contează, atunci de ce tot efortul sofisticat de a face din Mindar un amalgam de maşină, om şi zeitate? Să fie aici sugestia că înaintarea pe calea spirituală poate primi o asistenţă de tip GPS?

China cunoaşte şi ea un nou propagator al budismului: e micul Xian’er, roboţel conversaţional de 60 cm, în robă galbenă de călugăr. Lansat de templul Longquan de la periferia capitalei, el poate răspunde la douăzeci de întrebări pe tematică budistă, poate intona cîntări religioase, răspunde solicitărilor pe un ecran tactil. E „teribil de drăguţ”, a declarat o turistă (France24, 31.06.2017). Toate serviciile oferite de Xian’er pot fi înlocuite de comode căutări pe Internet. Ce nevoie mai e atunci de umanoida maşinuţă?

Tot în 2017, cu ocazia celebrării a 500 de ani de la Reformă, o parohie protestantă din Wittenberg a expus preotul-robot BlessU-2. El recită cîteva zeci de versete biblice, acordă binecuvîntări în şapte limbi, poate adopta o voce masculină sau una feminină. Cele şase sute de binecuvîntări date în prima săptămînă de expunere l-au supraîncălzit; ca să se răcorească a avut nevoie de un ventilator. Protestanţii din Wittenberg sînt totuşi mai problematizanţi decît călugărul din Kyoto. Ei vor ca proiectul „să stimuleze dezbaterea şi reflecţia asupra viitorului Bisericii într-o lume plină de instrumente electronice... Însă credincioşii nu trebuie să se tulbure, clerul nu va fi înlocuit de maşini. Ştim că roboţii nu se vor putea substitui niciodată mîngîierii pastorale”, asigura comunicatul de presă al bisericii. Ce e drept, BlessU-2 nu e, deocamdată, prea izbutit la înfăţişare. Un panou LED figurează gura, iar pe post de piept stă un cinstit ecran de computer; „roba preoţească” e din carton şi tablă. De fapt, BlessU-2 a rezultat din reciclarea unui fost distribuitor de bilete (vox, 13.01.2020).

În schimb, catolicul SanTO (Sanctified Theomorphic Operator) arată ca o figurină de sfînt aureolat, plasat într-o nişă luminată. Creat de roboticianul Gabriele Trovato, el e menit să ajute în practica religioasă persoanele în vîrstă, izolate, cu mobilitate redusă. SanTO poate răspunde cu citate biblice la necazurile şi întrebările formulate de credincios, însoţeşte rugile cu ritmul luminii lui, poate istorisi vieţi ale sfinţilor.

Probleme în dezbatere

Biserica catolică, ca şi Bisericile protestante privesc cu prudentă bunăvoinţă produsele roboticii religioase, asistenţa pe care ele o pot oferi. Îndeamnă la vigilenţă, înmulţesc reflecţiile asupra raportului între maşină şi viaţa de credinţă. „Roboţii trebuie să servească şi nu să aservească” (La Croix, 11.02.2019). De altfel discernămîntul nu lipseşte. Majoritatea credincioşilor sesizează că automatele umanoide nu au „intenţionalitate”, nu au dimensiunea interioară de orientare spre o ţintă (transcendentă). Nu au nici „credibilitate”, în sensul unei existenţe care să le dovedească adeziunea la credinţă (scientificamerican, 25.07.2023). Nu pot fi aşadar interlocutori valabili ai persoanei religioase.

Însă cum în tot locul dai peste cele mai neaşteptate servicii ale informaticii, extinderea lor „mirabilă” nu e respinsă chiar de toată lumea. Mulţi caută în religie căldură, sprijin, alinare pentru singurătate, criză, apăsare cotidiană. Aşa că ar putea fi tentaţi, la limită, să se adreseze maşinii cam ca unei persoane care să-i ajute. Reflecţia eclezială caută să prevină confuzia.

E straniu că dezbaterea actuală ajunge să discute trăsăturile ireductibile ale umanului prin referinţă la performanţele roboţilor umanoizi. Chiar dacă sursa divină şi spirituală a sufletului nu e pusă în cauză, discuţia se duce în preajmă: priveşte deosebirea între funcţionarea conştiinţei umane şi funcţionarea maşinii electronice. Bisericile scot în evidenţă, desigur, acele dimensiuni umane pe care maşina nu le poate acoperi: demnitatea şi libertatea persoanei, unicitatea ei, capacitatea ei de analiză critică şi responsabilitatea morală, puterea de a da ordine şi sens creaţiei (Aleteia, 14.03.2019).

Mai e ceva: chiar fără confuzie între persoană şi automatul religios, cînd se adresează maşinii, credinciosul are postură pasivă; primeşte informaţie şi ajutor pe tavă, fără căutare proprie, fără strădanie, fără drum lăuntric. Interioritatea e puţin pusă la lucru; despre intuiţii, semnale pe verticala spirituală nu mai pomenim.

Succesul incipient al roboţilor ţine, s-ar spune, de o dublă mutaţie în viaţa religoasă. Pe de o parte, în societăţile de azi prevalează dimensiunea consolatoare a religiei: ajutorarea individului pentru povara „vieţii de aici”. Dimensiunea verticală – creşterea spirituală a persoanei, cunoaşterea divinului, atracţia faţă de plenitudinea Lui – e mai pală. Pe de altă parte, mentalul colectiv e dominat de prestigiul tehnologiei informatice. Produsele ei nu sînt, fireşte, de respins, dar sînt de dublat cu discernămîntul necesar pentru a depista invenţiile uzurpatoare. În lipsa discernămîntului, credinţa riscă să fie impregnată/contrafăcută de categoria automatului, evident lipsită de interioritate şi de transcendenţă.

Precedentele unui fenomen cu totul nou

Pătrunderea roboţilor în viaţa de credinţă e recentă, face parte din „aerul timpului”. Dar ea se înrudeşte întrucîtva cu o atitudine veche: tradiţionalismul. Tradiţionalismul îşi închipuie că deţine depozitul integral al credinţei, că acesta constă într-un set de afirmaţii fixe, dogmatice şi normative, care trebuie transmise întocmai, cvasi-automat, de-a lungul epocilor. Energia de sens a revelaţiei, scrutată de tradiţia vie, elanul înţelegerii, lucrarea de sine a persoanei, toate acestea nu sînt luate în seamă. Pentru tradiţionalism, credinţa arată ca un chestionar la care el are răspunsurile corecte, înfăţişate drept certitudini absolute la îndemînă, şi le expune cam la fel de maşinal ca roboţii religioşi. (O variantă extremă e „mesianismul” politic, unde vocabularul tradiţiei e folosit, incantatoriu, de propagandă şi ca armă contra democraţiei liberale: vezi dictatura lui Putin şi discursul dlui Călin Georgescu, admirator al lui Putin şi al legionarismului.)

Tradiţionalismul e întors spre trecut, are pretenţia că perpetuează inalterată formularea învăţăturii din origini. Pe cînd robotica pretinde să iniţieze viitorul. Dar, în ambele cazuri, soluţia e livrată – scurt – dintr-un depozit de date prealabil constituit. Dacă robotul execută un program, mentalul tradiţionalist funcţionează nu foarte diferit, pe filiere stereotipe, oglindite în „tipizarea verbală care anihilează cele mai folositoare învăţături” (P. Nicolae Steinhardt). Dinamica verticală a credinţei e blocată atunci de rutina literei plat oferite. Andrei Pleşu vorbea despre „viciile literalismului placid” şi îl cita pe episcopalianul R.F. Capon care denunţă banalitatea multor predici: „Adesea predicatorii aruncă fără graţie din amvon comorile Scripturii, ca pe o grămadă de peşti morţi”. Robotica religioasă poate fi o oglindă unde apare izbitor pericolul, vechi, al robotizării credinţei.

Pe cînd Origen, marele hermeneut din secolul al III-lea, urmărea prin comentariile lui la Scriptură să dea auditorilor „prilejuri de înţelegere”, puncte de pornire pentru cercetare, pentru înaintarea într-o credinţă vie.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.