Rugăciunea și falsificabilitatea în plămada spontaneității

Indiferent că sîntem preocupați ca nimic ori prea puțin din ceea ce are să se întîmple să nu se petreacă fără voia noastră sau, dimpotrivă, că unica călăuză prin necunoscutul viitorului este inspirația de moment, planificarea și spontaneitatea reprezintă dialectica existenței noastre, de acum și dintotdeauna. Și nu e singura. E poate cea mai puțin conștientizată chiar dacă ne mai amintim la răstimpuri că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg”. Că dialectica spontaneitate-planificare există alături de altele precum libertate-determinare, iubire-dreptate nu ne putem îndoi oricît am dori noi să ne simplificăm existența subestimîndu-le. Dificultatea rezidă în modul de a o explica, de a o asuma și, în cele din urmă, de a o integra în existența noastră. Planificarea face deja obiectul de studiu al celor mai multe dintre domeniile științifice cum ar fi economia, administrația și – cum altfel? – studiile militare ori de securitate. Planificarea, va să zică, se învață, pare o abilitate cu care te deprinzi. Cum rămîne însă cu spontaneitatea? Sîntem bucuroși cînd o acțiune se consumă pînă la ultimele ei consecințe conform unui plan dinainte stabilit, este mărturia din urmă a succesului și rodul perceptibil al gîndirii raționale. Dar spontaneitatea? Evident că și spontaneitatea poate fi un semn al reușitei, mai ales cînd aceasta se exprimă sub forma improvizației în fața necunoscutelor ce încurcă planul inițial. De unde vine spontaneitatea? Avem pentru aceasta o explicație precumpănitor fiziologică, ținînd de chimia și rețelele fizice de neuroni ale creierului sau, dimpotrivă, avem și una non-fiziologică pe care o persoană credincioasă ar putea-o numi spirituală, iar altcineva pur și simplu psihologică, oricît de neprecizată ar fi această noțiune?

Așezarea acestei dialectici constitutive existenței noastre în acele împrejurări care îi sînt specifice ne ajută să o înțelegem ceva mai bine. Tot astfel cum un strateg militar face un plan de bătaie care se comunică prin Statele Majore către comandanții de front care îl ajustează spontan în funcție de evoluția lucrurilor, un autor își construiește planul de lucru pe care apoi îl umple cu propriile idei, spontane ori chibzuite prin stăruitoare reflecție. Din perspectiva planificării, nu există o diferență între, de pildă, strategul militar și scriitor. Diferențele specifice prind un contur mai deslușit abia atunci cînd vom observa că dacă în cazul strategului militar evoluția lucrurilor pare controlabilă, chiar dacă este inerent imprevizibilă în condițiile unei alterități de tip inamic, pentru eseist ori poet evoluția propriului proiect este absolut incontrolabilă chiar și în absența oricărui tip de alteritate, ca atunci cînd în fața lui se află doar foaia de hîrtie. Pentru orice autor, indiferent că se numește strateg militar ori poet, planul și planificarea reprezintă începutul, numai că fiecare ajunge la sfîrșit pe alte căi; pentru primul, spontaneitatea reprezintă excepția, iar pentru al doilea reprezintă regula; pentru primul, spontaneitatea reprezintă o soluție la inevitabilele surprize ori goluri de planificare, în timp ce pentru al doilea spontaneitatea „aparține” planului; pentru primul, spontaneitatea reprezintă excepția, pentru cel din urmă regula.

Pentru un om al credinței, indiferent de sfera religioasă în care aceasta se înrădăcinează, spontaneitatea reprezintă una din multiplele lucrări prin care Dumnezeu Se comunică lumii. Pentru creștini, această lucrare este un atribut specific al celei de-a treia persoane a Dumnezeului treimic, Duhul Sfînt. Spontaneitatea are, de bună seamă, o bază biologico-chimică pentru că dialectica materie-spiritualitate se regăsește și ea în dualitățile care ne complică și, tocmai de aceea, ne fac existența așa de frumoasă. Și nici nu putem elimina această dialectică ca în proiectele mai vechi sau mai noi care reduc existența exclusiv la materie ori doar la spirit fără a ne ideologiza, fără a ne sărăci propria existență. Că un autor caută spontaneitatea prin rugăciune nu ar trebui să mire în logica celor arătate mai sus; dimpotrivă, ar trebui să nici nu atragă atenția prin firescul acestei practici. Ar fi interesant ca cineva să culeagă de prin cărțile de cult ale religiilor monoteiste acele rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru luminarea sau, cum se mai spune adesea, sporirea minții.

Acela dintre creștini care a auzit rugăciunile de chemare a Duhului Sfînt în cadrul rînduielilor bisericești își va fi dat seama că sînt probabil cele mai frumoase și mai emoționante. De pildă, rugăciunea rostită de liturghisitor pentru prefacerea pîinii și vinului în Trupul și Sîngele Domnului începe cu cererea „Doamne, Cel ce pe Preasfîntul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție” pentru a continua cu „Trimite Duhul Tău Cel Sfînt peste noi și peste aceste Daruri […] pentru ca să fie celor care se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfîntul Tău Duh” (Liturghierul pastoral). La fel, atunci cînd arhiereul rînduiește punerea mîinilor pentru hirotonie asupra candidatului la diaconie sau preoție: „Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește […] să ne rugăm, dar, pentru acesta, ca să vină peste el harul întru tot Sfîntului Duh” (Arhieraticon). Și ce să mai spunem de rugăciunea de început a oricărui credincios care se adresează Sfîntului Duh ca fiind „Împărate ceresc” pentru a-L numi „mîngîietor”, „duhul Adevărului”, „vistierul bunătăților”, „dătător de viață” care „pretutindeni ești și pe toate le împlinești” și pentru a-I cere să vină și „să se sălășluiască” întru cei care I se roagă?

Aceste și alte rugăciuni par să propună un cadru aparte de înțelegere a rațiunii și pe care o putem vedea inclusiv în modul de organizare al universităților occidentale. Din secolul al XI-lea, cînd prima universitate a fost creată la Bologna, rațiunea a fost cultivată, în mod planificat, ca instrument de cunoaștere. Pentru acest scop, universitățile s-au înzestrat cu tot ceea ce aveau nevoie pentru a sprijini suportul fiziologic al rațiunii. Pentru a fortifica trupul și, prin aceasta, creierul, universitățile au creat cantine pentru hrană, palestre pentru sport și internate pentru odihnă. Tot astfel, universitățile au cuprins și locurile de antrenament pentru rațiune și raționare ca funcție superioară a creierului: săli de curs, de seminar, laboratoare, biblioteci. Și, nu în ultimul rînd, universitățile au inclus și capelele pentru rugăciune. Prin această achiziție al cărei înțeles nu ne mai este la fel de evident, universitățile occidentale au propus o înțelegere completă a rațiunii potrivit căreia aceasta nu este doar instrument de cunoaștere, ci și „organ” al conduitei morale și al înțelepciunii. Înțelepciunea părea să însemne, în această topografie a universității occidentale, o rezultantă a cunoașterii ca drum către adevăr și a conduitei morale ca orientare în viața bună. Ceva din această concepție se mai păstrează pînă astăzi, fiind detectabilă în ecteniile care se rostesc, bunăoară, la slujba ortodoxă de Te Deum pentru începutul anului școlar: „Pentru ca să trimită asupra școlarilor acestora duhul înțelepciunii și al înțelegerii și să le deschidă mintea și cugetul, și să lumineze inima lor spre primirea învățăturilor celor bune” (Molitfelnic).

Pentru că Duhul lui Dumnezeu bate unde vrea El, uneori din bunătate și iconomie chiar și acolo unde nu este chemat, El este prin definiție ilustrarea spontaneității, a improvizației salvatoare în fața acțiunii planificate a negurii ignoranței ca un chip posibil al răului. De aceea spontaneitatea rimează cel mai adesea cu inspirația atunci cînd vorbim despre cunoaștere și cu înțelepciunea cînd în cauză este și conduita morală. Și tocmai de aceea rugăciunea către Dumnezeu pentru a primi Duhul Său oglindește o chemare pentru spontaneitate ca pandant al planificării în calitatea acesteia de lucrare specifică a rațiunii. Desigur, rugăciunea poate fi și un tovarăș de drum al planificării care, în sfera cunoașterii fundamentale, capătă forma metodologiei. Or, rugăciunea „pentru sporirea/luminarea minții” nu se face pentru a ajunge la o concluzie anume, ci pentru a primi inspirația metodologică ori, pur și simplu, pentru a cultiva inspirația revizuirii permanente a unei concluzii în lumina noilor investigații.

În concluzie, ce-ar fi să ne gîndim cum omul, atît în cunoaștere, cît și în viața obișnuită, are nevoie deopotrivă de practica neîntreruptă a testului falsificabilității pe care Karl R. Popper, în Logica descoperirii științifice, l-a pus la baza oricărei forme dezideologizate de cunoaștere și de rugăciunea care poate face din fiecare moment, măcar la începutul lucrării, o formă de epicleză personală?

Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.