„Să se revizuiască, primesc!”

În scris, răzgîndirea are alte dimensiuni. În primul rînd, pentru că scrisul înseamnă memorie, se arhivează. Știi mereu de la ce punct te abați și cît de mult ți-ai deplasat opinia, atitudinea. Întregul proces e la vedere.

E. Lovinescu a fost cel care a teoretizat și a practicat „revizuirea” ca metodă, ca exercițiu atît de onestitate, cît și de permanentă adaptare la spiritul epocii. Citim mereu dinspre acum spre atunci, oricît am istoriciza obiectul studiului nostru, interpretarea e un act al prezentului, care ia în calcul valorile, codurile etice, mentalitățile, grilele de lectură contemporane. Și, nu în ultimul rînd, ține cont și de felul în care, în urma unor traume, de pildă, s-au deplasat anumite teme.

Văzînd în revizuiri, după cum explică în primul volum de Memorii, „o prefigurație a mutației valorilor estetice”, definind metoda ca o dovadă a vitalității spiritului critic, ca o reacție la provocări diferite („valorile curente ale conștiinței publice și rînduirea lor pe o nouă scară, după realitățile momentane și evoluția esteticului”), Lovinescu definea, de fapt, un proces inevitabil al criticii literare ca discurs public, instituțional (cel puțin așa cum funcționa ea în paradigma unei culturi de tip național, adică prin legitimarea unei națiuni prin dovada că e capabilă să producă sistematic valori). Statut de clasic au acei autori ale căror opere au trecut prin filtre diferite, au făcut față unor interpretări distincte, au supraviețuit unor contestări și care-și păstrează puterea de influență în convenții de receptare total diferite de acelea în care au creat. Pe scurt: fără revizuire a criticii nu există clasicizare.

Alta este situația criticului care-și modifică opiniile dintr-un calcul arivist. Ca exercițiu al maturității, ca adecvare la exigențe superioare ale unui tip de discurs critic mai pretențios (să spunem în studiul academic ori în sinteza de istorie literară, față de critica de întîmpinare), orice critic e nevoit să-și „revizuiască” opiniile emise anterior. Altfel spus, să se răzgîndească. E o probă a onestității, e parte a efortului permanent de obiectivare. Astfel de permutări sînt nu doar posibile, ci, într-o carieră de durată, inevitabile și necesare.

Călinescu și-a schimbat total verdictul în Istoria literaturii, față de comentariile despre aceleași opere, publicate anterior în presa literară (cazul Lovinescu sau Adrian Maniu pot părea contradictorii). Lucru firesc, pentru că, proiectată într-un sistem, o operă capătă altfel de rezonanțe față de cele captate spontan și înregistrate rapid, la data apariției sale.

Nu orice regîndire este însă o revizuire. Uneori, detașarea de o opinie anterioară are resort carieristic: cutare critic ridică în slăvi aceeași carte, puțin revizuită, pe care cu niște ani în urmă, cînd se plasa într-un alt grup de interese, o hărțuise vehement, negîndu-i aproape orice calitate; între timp, coincidență: s-a transferat în parohia literară a autorului. Sună cunoscut? Cînd a avut dreptate? Ce crede, de fapt? Cînd a fost onest? Pentru un critic, onestitatea e o calitate maîtresse, la fel de importantă ca erudiția, bagajul conceptual sau gustul. Astfel de jocuri sînt stridente și erodează rapid reputația. Autoritatea se construiește greu, dar se pierde rapid în urma malpraxisului.

De multe ori, deplasările de atitudine critică se petrec în momentele de răsturnare politică și ideologică. De exemplu, același G. Călinescu și-a rescris drastic Viața lui Mihai Eminescu în timpul comunismului, printr-o autocenzură mai conștiincioasă, probabil, decît ar fi fost cenzura. A ieșit un Eminescu trecut prin grila marxistă, a teoriei luptei de clasă, cu falsificări ale unor stări de fapt. E aceasta o revizuire? Sau e doar un efort de adecvare ideologică, menit să aducă o mai bună plasare a autorului într-o cultură confiscată de stat, supusă unui control și linșaj ideologice cărora scriitorul le căzuse victimă, cel puțin după apariția Bietului Ioanide?

Discuția merită adusă și în actualitate: după decembrie 1989, s-a vorbit insistent despre o necesitate a „revizuirilor”. După ce s-a prăbușit un regim totalitar care a instituționalizat întregul cîmp cultural și a exercitat o presiune ideologică permanentă asupra artelor, intrarea într-un alt climat social, politic și, implicit, literar obliga la o reevaluare a ierarhiilor. Numai că, după Congresul al IX-lea al PCR, care dăduse tonul dezghețului și ieșirii din rigorile realismului socialist, critica literară a practicat o lectură prioritar estetică (care era, de fapt, o strategie politică). Atunci cînd orientarea Partidului s-a schimbat, după tezele din 1971, această direcție critică nu s-a adecvat, fiind percepută ca o mișcare de rezistență la politica oficială. Asta și explică imensa autoritate, nu numai culturală, ci și etică pe care o avea critica literară la căderea comunismului.

În 1990, deci, ierarhiile aveau legitimitate, iar acel canon estetic a supraviețuit ani buni, impregnînd și canonul didactic, fenomen explicabil și prin pozițiile-cheie pe care le-au ocupat în sistem principalii reprezentanți: Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Reevaluările au fost, cel puțin în prima decadă postcomunistă, mai ales etice (ceea ce a dus la unele abuzuri). Filtrul „est-etic” al Monicăi Lovinescu a avut o vreme adepți, dar acel tip de discurs devenea caduc într-un regim care tindea spre democrație, în care, oricum, libertatea de exprimare nu mai era o problemă.

Dacă le consultăm contribuțiile din anii 2000, constatăm că nici unul dintre criticii importanți dinainte de 1989 nu și-a schimbat metoda critică și nu și-a rectificat consistent opiniile. Manolescu și-a reciclat senin cronicile literare în Istoria critică, semn că nu a simțit nevoia unor reexaminări. Canonul estetic a continuat să funcționeze, cel puțin rezidual, în pofida unor contestări care au fost percepute, la data apariției lor, ca exagerate (tonul l-a dat Sorin Alexandrescu, cu articolul „Pentru un mai grabnic sfîrșit al canonului estetic”, publicat în Dilema, nr. 245, 3-9 octombrie 1997). Dacă au avut loc, revizuirile reale s-au petrecut treptat, prin recuperarea unor autori interziși pînă în 1989, a unor opere produse în exil (deși nu au lipsit suprainterpretările) ori prin apariția unor texte de sertar.

Schimbarea de paradigmă s-a produs însă abia după 2000, cînd o nouă generație a intrat în scenă și a devenit clar că o lectură exclusivist estetică nu mai este suficientă. Cum noi ne-am format la școala criticii estetice, primele noastre contribuții s-au plasat în continuitatea demersului critic șaizecist, iar deschiderea compasului a venit ca un semn al maturizării. Sigur, uneori s-a ajuns la exces, literatura fiind receptată prin grilă exclusiv ideologică. Dar cele mai bune studii nu comit această inversare a raporturilor, nu folosesc literatura ca pretext al etalării unei agende ideologice. Prin urmare, cred că adevăratele revizuiri critice s-au petrecut după 2007 (iau ca reper anul aderării la UE, ceea ce a însemnat și acces copios la bibliografia occidentală), printr-o sincronizare teoretică, impulsionată și de o restructurare a mediului academic. Astăzi, critica „universitară” este mult mai diversă și mai provocatoare decît critica de întîmpinare: s-a petrecut o inversare de statut.

Cazul meu personal

Am resimțit eu însumi insuficiența lecturii de tip estetic atunci cînd mi-am scris cartea despre bestiarul lui Cantemir: o analiză a Istoriei ieroglifice prin instrumente strict stilistice ar fi fost ineficientă. Alte cazuri, mai complicate, pentru că implică o asumare politică, un angajament ideologic al autorilor ori reacția la un context istoric foarte tensionat, obligă și la o analiză ideologică: pașoptiștii, Eminescu, Mihail Sebastian și atîția scriitori interbelici, Marin Preda, Petru Dumitriu, ca să dau doar cîteva exemple, sînt de neînțeles în afara unei dezbateri a agendei lor ideologice ori a raporturilor cu Puterea. Dar nu aceasta îi face mari scriitori.

În cartea din 2015, Iluziile literaturii și deziluziile criticii, observam că diferența dintre critica de dinainte de 1989 și cea de după constă în faptul că, dacă în timpul comunismului ideologicul era un criteriu abuziv, impus sau măcar cerut oficial, evacuat strategic din instrumentarul criticii, acum el trebuie recuperat: a devenit un filtru necesar. Necesar, dar nu unic, aș completa. Prin urmare, „răzgîndirea” mea, dar și a altor colegi de generație, constă într-un efort permanent de adaptare la un nou tip de receptare, la niște teme care sînt ale prezentului și care sînt filtrate și prin literatură. Condiția unei critici oneste este, după mine, echilibrul între criteriul estetic și cel ideologic.

Dar viața unui critic nu este alcătuită doar din experiențe de bibliotecă. Nu trăim într-un mediu aseptic, ci într-un climat social, literar, academic, alcătuit din oameni, cu ambițiile și cu orgoliile lor, adesea nemăsurate, cu rețele de influențe. Cum se poate răzgîndi un critic? Cedînd unor forme de politețe sau unor avantaje care rezultă din relațiile pe care le are cu autorii despre cărțile cărora scrie? Un critic atașat unui grup de interese nu e credibil, dacă preia listele și animozitățile anturajului. Acesta este un fenomen larg răspîndit la noi, să recunoaștem.

S-a întîmplat să mă „răzgîndesc”, în cei aproape 25 de ani de cînd scriu critică literară? Primul exemplu care-mi vine în minte e un episod simbolic, pentru că s-a petrecut chiar la începutul carierei. Aveam 20 și ceva de ani, cred că devenisem, de o lună-două, preparator la Catedra de Literatură a Literelor ieșene. Un coleg mai în vîrstă și mai bine plasat în sistem, care-mi fusese și profesor și era redactor-șef adjunct al uneia dintre revistele notorii ale Iașiului, a avut ideea să-mi propună o rubrică. Am acceptat-o, bucuros că am un spațiu doar al meu. Mi-a adus o monografie despre un istoric literar și m-a întrebat dacă nu aș fi de acord să scriu despre ea, pentru că autorul e un om de bine și Al. Piru (despre el era cartea) merită o readucere în actualitate etc. Nu mi-a picat bine că-mi dădea teme, dar n-am avut tăria să refuz din start (o mare calitate a unui critic: să învețe la timp să spună nu).

Nu eram într-o poziție avantajoasă: nu aveam un nume, totul era posibil și totodată imposibil, un om pe care-l respectam îmi deschisese o ușă. Ar fi fost în avantajul meu de moment să laud monografia cu pricina, să răsplătesc generozitatea fostului meu profesor, încrederea pe care mi-o acordase. Am început să citesc și să subliniez cartea cu toată bunăvoința. Apoi am hăcuit-o. Nu pentru că așa mi-am propus, ci pentru că mi s-a părut că rezuma anost opera lui Piru (care, în mare măsură, rezuma la rîndul ei opera lui Călinescu). Și pentru că am intuit că dacă încep cu un compromis, totul va fi șubred. Spre cinstea lui, fostul meu profesor mi-a publicat cronica. După aceea rubrica mea a continuat cîțiva ani și nimeni nu mi-a mai sugerat despre ce cărți să scriu sau cum să o fac.

Ce pot spune e că nu m-am „răzgîndit” și mai ales nu m-am lăsat niciodată „răzgîndit” de alții în funcție de conjuncturi: nu am scris niciodată altfel decît din convingere. N-am lăudat la cerere, n-am atacat la comandă. Am căutat mereu compania scriitorilor pe care-i admir, mi-am legat prietenii exclusiv cu cei/cele în scrisul cărora cred. Am destui amici și prieteni foarte buni care nu scriu, nu am nici unul care scrie prost.

Prin urmare, revizuirile sînt necesare, ca verificare de sine, ca adecvare la prezent; răzgîndirile sînt mult mai mărunte și țin de o trădare a spiritului critic. Un critic are se revizuiește este de admirat, unul care se răzgîndește frecvent e un mercenar.

Bogdan Crețu este prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată, romanul Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.