Seminarul de filozofie

Recunosc că sînt un profesor atipic, prefer să țin seminare, nu cursuri. Iar cînd țin cursuri, mereu le cer studentelor și studenților să intervină cu întrebări și comentarii înăuntrul discursului meu. Cred, oricum, că materia pe care o predau, filozofia, se potrivește mai bine seminarului. Ca formă de activitate didactică instituționalizată, seminarul a apărut relativ recent, mai exact, pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în universitățile germane, în mediile de filologie clasică. Deși în Germania seminarul nu este legat de obicei de curs, astăzi, în învățămîntul universitar românesc, seminarul este o activitate didactică ce completează cursul. Dacă la curs profesorul ține un discurs prin care expune o materie în marile sale teme și articulații, la seminar aceste teme sînt aprofundate prin discuții cu grupe mici de studenți. În cazul unui seminar de filozofie, discuția se petrece în jurul unui text, care este citit în prealabil de toată lumea, spre a fi înțeles și problematizat. De multe ori, unul dintre studenți asumă prezentarea acestui text la începutul seminarului pentru a pregăti contextul discuțiilor. Îmi place să mă gîndesc la curs ca la o ceremonie publică, iar la seminar ca la o retragere într-un spațiu mai intim în care profesorii și studenții își suflecă mînecile pentru a se măsura cu textele filozofice.

Ziceam mai sus că filozofia se potrivește mai bine seminarului. Iar asta deoarece, ca disciplină de școală, filozofia este o materie atipică. De fapt, filozofia se găsește la intersecția dintre o disciplină și un fel de a fi. Am putea spune că în cuvîntul filozofie ar trebui să auzim și perimatul cuvînt filozofare. Or, în actul filozofic este prezent într-un chip pregnant dialogul în diversele sale forme, adică mișcarea cuvintelor de la mine la celălalt, de la celălalt la mine, dar și de la mine la mine, dacă asumăm, împreună cu Platon, că gîndirea este dialog al sufletului cu sine însuși. Dialogul emerge ca un altceva decît vrerea mea sau a altcuiva într-un astfel de interval și presupune constant lipsă și umplere, surpriză și imediată previziune. În această privință, Hans-Georg Gadamer ne face explicit ceea ce știm cu toții, și anume că în orice dialog veritabil ne pierdem pe noi înșine, că un dialog planificat și respectat în planul său nu mai este un dialog. Că nu se știe niciodată unde va duce dialogul. Or, seminarul este o concretizare aparte a dialogului. Cred că a devenit deja transparent ceea ce vreau să zic. A ține un seminar reușit înseamnă a păși pe îngustimea fragilă dintre planificare, în primul rînd, și spontaneitate, în al doilea rînd.

Planificare, în primul rînd, deoarece sîntem la școală, profesorul predă, studentul învață. Oricît ar zice cărturarii, astăzi, la școală, nu ești în timpul tău liber. Profesorul are ceva de livrat, studentul are ceva de asimilat. Studentul trebuie să devină un participant activ și creativ la dezvoltarea societății, lucru care se obține prin diverse competențe pe care ar trebui să le dobîndească la școală etc. Pentru aceasta, profesorul își planifică cursul de-a lungul semestrului, își planifică seminarul, planifică fiecare lecție în parte. Dincolo de această ironie facilă se află totuși adevărul că profesorul predă, iar studentul învață. Formarea presupune acest dezechilibru dintre cine formează și cine este format. Există așadar o responsabilitate mai mare din partea profesorului decît din partea studentului, căci primul este cel care ar trebui să-l conducă pe student către el însuși, adică către propria autonomie sau, cum spunea Immanuel Kant, către propriul majorat. Deși proporțiile acestui dezechilibru scad la seminar, avînd în vedere că profesorul inițiază un dialog, un dezechilibru tot rămîne. Profesorul este cel care moderează seminarul, adică potolește toate acele porniri care ies din mizele dezbaterii. Căci la seminarul de filozofie se învață mai ales rigoarea gîndirii prin intermediul dezbaterii din jurul textului filozofic. Vrei să atingi anumite chestiuni din text, relevante pentru întreg și așa mai departe. Iar pentru toate acestea planifici. Există însă și un alt sens, mai adînc, al acestei pregătiri prealabile. Aș spune că profesorul de filozofie nu trebuie doar să înțeleagă ceea ce textul spune, ci el trebuie să vadă și miza acestuia. Într-adevăr, există o deosebire între cele două. De multe ori, textele filozofice sînt tratate ca simple angrenaje conceptuale, nu ca expresii ale unui tumult al spiritului. La fel cum spunea Hegel despre operele de artă, textele filozofice sînt de multe ori fructe frumoase culese dintr-un pom, dar care și-au pierdut legătura cu seva vieții din care au fost smulse. Sîntem capabili să expunem concepții filozofice, să prezentăm argumentări laborioase, dar ne menținem la o distanță sigură față de mizele lor. Folosind o metaforă platoniciană, textul filozofic este de multe ori doar o literă moartă pe care nu o mai scriem în sinele nostru. În sfîrșit, planificarea presupune toate acestea și deoarece știi că doar astfel poți să fii pregătit pentru a prinde și valorifica ocazia ce se poate ivi oricînd.

Așadar, abia în al doilea rînd, spontaneitate, căci ea nu se poate manifesta aici decît în lumina unei mize care direcționează și care trebuie deci planificată. Dar ceea ce vrei să faci nu e doar să transmiți niște informații și nici măcar doar înțelegere conceptuală, ci apropriere a mizei textului, cum ar fi spus Paul Ricœur, adică luare pe cont propriu. În seminar, filozofia se poate desfășura ca ceea ce ea este, deci inclusiv ca stare de spirit, nu doar ca materie de școală. În mod ideal, în seminar, fiecare dintre noi poate reitera gestul inițial prin care omul s-a instituit ca om, în care lumea în întregul ei s-a arătat ca enigmă explicită ce convoacă un răspuns. În acest caz, un răspuns filozofic. Acesta este gestul ultim pe care încerci a-l provoca prin intermediul discuției din jurul unui text filozofic. În această privință, profesorul nu mai moderează seminarul, ci, dimpotrivă, se îngrijește de intensificare. Profesorul încearcă a provoca ieșirea din ritmul molcom al vieții în direcția unei amplificări a trăirii. Iar pentru aceasta trebuie instrumentalizată spontaneitatea. Se va spune poate că, presupunînd dialog, seminarul aduce cu sine, vrînd-nevrînd, spontaneitate. Știm însă că nu e neapărat așa, că în multe seminare dialogul nu apare, că multe seminare sînt transformate în prelegeri. Povestea tot Gadamer cum, la un seminar ținut de Edmund Husserl, la o întrebare ridicată de acesta, un student a dat un răspuns scurt, ceea ce a generat un discurs neîntrerupt de două ore din partea lui Husserl, pentru ca la final să-i spună încîntat lui Martin Heidegger, pe atunci asistentul lui, ce discuție stimulantă a avut loc. Pot totuși să fiu de acord că, de multe ori, în seminare dialogul apare și, odată cu el, spontaneitatea. Doar că aceasta este o spontaneitate survenită în mod accidental. Eu vorbesc, în schimb, de o paradoxală instrumentalizare a spontaneității ca atare. Acest lucru se face printr-o asumare explicită a imprevizibilului. Mai exact, te duci la seminar cu planul făcut, adică cu acele idei pe care vrei să le atingi, dar îți asumi dintru început că habar n-ai cum o să ajungi acolo. Te bazezi cu totul pe imprevizibilul a ceea ce te va aștepta în sală, ceea ce nu înseamnă altceva decît să îmbrățișezi pluralitatea lumii. Vei ajunge astfel să te legi nu doar de răspunsuri și întrebări neprevăzute, ci de mediul ca atare în care trăiți tu și ceilalți, de la un zgomot din afara sălii sau agrafa din părul cuiva, pînă la o privire plictisită sau marile teme vehiculate în mass-media. La seminar, lucrezi cu haosul, îi spuneam cuiva, o vorbă desigur exagerată, căci pluralul este mereu traversat de unitate și chiar această dinamică face cu putință dialogul. Tocmai astfel, seminarul devine un eveniment, tocmai de aceea, este posibil să ții un același seminar de mai multe ori, uneori chiar în aceeași zi, și să fie totuși de fiecare dată nou.

Pornind de aici, obținem mai multe rezultate cu privire la spontaneitate în contextul seminarului. În primul rînd, fiind un derivat îndepărtat al libertății ca trăsătură esențială a umanității din noi, fiind așadar caracterizată prin fragilitate și volatilitate, spontaneitatea are nevoie de stabilitatea oferită de planificare. Trebuie ca în prealabil să fi văzut miza textului și doar astfel poți să arăți cum problematica filozofică, exprimată de multe ori în maniere extrem de tehnice, emerge direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. În al doilea rînd, spontaneitatea nu poate fi un act ce vine strict de la tine însuți, așa cum ar fi spus poate cineva ca Fichte. Mai degrabă, aș spune în chip kantian că spontaneitatea este legată intrinsec de receptivitate. Spontaneitatea profesorului apare ca o consecință firească a ascultării atente a celorlalți. Ea vine doar în urma unei deschideri de sine către celălalt care se pune în ceea ce rostește. Îți dai dreptul la spontaneitate în măsura în care îi lași pe ceilalți să se manifeste în cine sînt ei. Iar ceilalți se vor deschide nu doar pe potriva receptivității tale față de ei, ci și în măsura în care tu însuți ai văzut deja miza textului și te alături celorlalți prin această vedere prealabilă. De aici rezultă, în al treilea rînd, că a fi spontan este o calitate care se poate dobîndi, numai că – ne dăm seama acum – ea ne apare astfel, ca trăsătură personală, în măsura în care privim din exterior. De fapt, spontaneitatea este doar consecința asumării serioase a ceea ce un altul exprimă, pe de o parte, și a mizei textului, pe de altă parte. Abia aducîndu-le laolaltă, seminarul de filozofie își atinge propriul. În ultimă instanță, într-un seminar reușit, nu mai este vorba despre tine, profesorul care formează, nici măcar despre ei, cei care vin spre a se forma, ci despre acel ceva pus între voi care cere a fi elucidat, care a devenit intimul cel mai intim al fiecăruia din sală și care, în travaliul interpretării dialogice, duce la formare de sine.

 Remus Breazu este lector la Universitatea Națională de Arte din București, unde predă filozofie, și cercetător la Institutul de Filozofie „Alexandru Dragomir“.