Și dacă viitorul vine din trecut?

Dacă am arunca nonșalant această întrebare, aparent retorică, la o conferință despre start-up-uri și tehnologie din Silicon Valley, este greu de crezut că ne-ar putea lua cineva în serios. Trăim, în fond, vremuri interesante, care par să ne apropie cu o viteză din ce în ce mai mare de un viitor la care părinții, ca să nu mai vorbim despre bunicii noștri, nici nu visau. Sîntem contemporani cu inteligența artificială, aflată, cel puțin în aparență, la îndemîna oricui, iar aceasta promite, dacă îi ascultăm apostolii, să ne rezolve dacă nu toate, cel puțin principalele probleme cu care ne confruntăm astăzi. Copiii care se nasc o fac într-o lume deja populată de infrastructuri și dispozitive care promit să ne extindă (și mai mult) sistemul cognitiv, să ne vindece de boli – deși nu neapărat de suferință –, să ne trimită în sfîrșit să colonizăm spațiul și, nu în ultimul rînd, să muncească în locul nostru sau cel puțin să ne ușureze activitatea, fie direct, fie prin intermediul roboților, din ce în ce mai avansați. Ce ne-am putea dori mai mult? Sîntem indivizi autonomi, trăind în cea mai bună dintre lumile posibile, și ține doar de noi să o facem și mai bună și să ne îmbunătățim și viața în acest proces.

Acest discurs despre prezent și, implicit, viitor, ignoră însă un aspect fundamental al – am putea spune într-un mod îndrăzneț – naturii umane, pe care antropologul Sadeq Rahimi¹ îl numește, călcînd pe urmele lui Lacan, ontologia absenței. Pentru antropologi, mai ales cei care au petrecut mult timp în societăți non-occidentale, spiritele, fantomele și bîntuirea vieții de zi cu zi de către aceste entități pot părea lucruri banale. După cum observa Byron Good în prefața cărții lui Rahimi, antropologii chiar trăiesc în prezența fantomelor, sau cel puțin trăiesc alături de cei care trăiesc împreună cu fantome, iar acest lucru este valabil inclusiv pentru comunitățile din Silicon Valley, de unde pare că ne vine și viitorul în acest moment.

Bîntuirea este însă despre mai mult decît ni se prezintă în discursul despre traumă, fie ea personală, generațională, sau socială. Prezentul poartă în el urme tangibile ale trecutului, iar ceea ce ne bîntuie nu este ceva ce am avut cîndva și am pierdut. Bîntuirea se referă mai degrabă la un viitor posibil care ne-a fost anulat. Sau la viitoruri, cîndva posibile, dar acum fie inimaginabile, fie imposibile. Dar pe care, poate, căutăm în permanență să le punem în practică.

Din acest punct de vedere, imaginarul tehnologic din Silicon Valley nu are (aproape) nimic nou. Discuțiile despre roboți, Inteligență Artificială, automatizare și viitorul muncii constituie doar reluarea unor preocupări pe care le regăsim și la Ford și Taylor, dar care au jucat un rol important și în o parte din utopiile din Rusia de la începutul secolului XX.

Chiar dacă nu putem discuta despre Inteligență Artificială în anii ’20, unul dintre cele mai interesante experimente rezultate în urma Revoluției Ruse a fost cultul mașinăriilor, continuarea încercărilor lui Ford și Taylor de a face oamenii, corpurile și dinamicile acestora să se potrivească cu modul de funcționare al aparaturii tehnice. Aleksei Gastev², cel care a fondat în 1921 Institutul Central al Muncii în Moscova, a fost principalul promotor al acestor idei. Încercările de automatizare de la vremea aceea au fost, în concordanță cu misiunea de mai sus, încercări de a antrena oamenii pentru a-i face să se comporte ca niște mașinării. Putem deja observa o similitudine destul de mare cu procese contemporane de automatizare, inclusiv de tip RPA (automatizare robotică a proceselor), care promit să degreveze angajații de anumite sarcini repetitive, „consumatoare de timp”. Privită din această perspectivă istorică, automatizarea robotică este o reluare sau continuare a ideilor tayloriste, nicidecum o mișcare firească, „naturală”, permisă de noile tehnologii. Pentru ca un astfel de proces să poată avea loc, este nevoie, în primul rînd, ca sarcinile să fie deja mașinice, deci presupun existența unor angajați care, la locul de muncă, să fi fost deja transformați în roboți. Acolo unde nu se întîmplă, primul pas spre automatizare este o regîndire a sarcinilor respective și o performare a lor de către oameni care trebuie să devină întîi mașinării, pentru a le putea înmîna ulterior către roboții software. Omul pe care automatizarea îl înlocuiește nu mai este, astfel, întru totul uman.

Același lucru se întîmplă și dacă părăsim scena automatizărilor de la locul de muncă și intrăm în cea a unor noi forme de sociabilitate bazate pe tehnologie, precum cea a roboților asistivi sau sociali. După cum observa antropoloaga Kathleen Richardson³, prin acceptarea robotului mecanic, umanitatea trebuie la rîndul ei să devină mai mecanică, inclusiv la nivel social. Mult mai puțin complexă, mai stereotipică și mai puțin spontană, adaptîndu-se nevoilor mașinăriilor cu care se confruntă.

Progresul tehnologic ne este prezentat de cele mai multe în discursul public drept unul cvasi-linear, în ciuda moștenirii lui Kuhn. Lucrurile evoluează în permanență, construind pe ceea ce au făcut deja generațiile anterioare, uneori mai încet, alteori în salturi tehnologice impresionante. Dar progresul e firesc, e predictibil, ne aduce mai aproape de viitor și ne îndepărtează din ce în ce mai mult de trecut. Cel puțin așa decurge argumentația adoptată de o vastă majoritate.

Am plecat însă de la premisa că existența umană, la cel mai fundamental nivel al său, constituirea subiectului, este plină de fantome și bîntuită de viitoruri nerealizate, care au părut însă posibile la un moment dat. Iar acest lucru ar putea explica, poate, de ce visăm constant la aceleași lucruri. De ce încercăm să punem în practică aceleași utopii și de ce granițele dintre vise și realitate sau știință și ficțiune nu sînt atît de clare pe cît ne-am dori uneori să fie.

Tehnologia de astăzi, cea de care ne temem că ar putea distruge lumea, așteptînd în același timp și o izbăvire providențială din același loc, izvorăște însă din ficțiune. Înainte de a exista în manuale de laborator, a existat în cărți, în piese de teatru precum Rossum’s Universal Robots a lui Čapek, în romane science fiction precum cele ale lui Asimov sau în scenarii postapocaliptice de film precum cele ale seriei Terminator. Iar ficțiunea, la rîndul său, este născută din realitățile economice, sociale și politice ale unor alte vremuri.

Inteligența Artificială de astăzi a dărîmat însă și mai mult granițele dintre toate aceste concepte. Seturile mari de date cu care antrenăm algoritmii, de la cei capabili de supraveghere și distincții între diferite categorii de entități pînă la algoritmii generativi folosiți de modelele mari de limbaj, trecînd prin algoritmii de recomandare, provin din trecut. Și sînt înghițite de multe ori pe nemestecate, cu tot cu greșelile trecutului, și ulterior închise într-o cutie neagră, opacă. Inteligența Artificială este, astfel, deja bîntuită de fantome, și va trebui să creeze viitorul împreună cu ele. Dar cum ne mai putem aștepta la ceva cu adevărat nou dacă generarea este, de fapt, reciclare?

Roboții de care ne temem sînt întotdeauna din viitor, dar poate că ei nu sînt roboții de care ar trebui să ne temem. Pe aceia îi regăsim ceva mai aproape. Folosind jucăuș o altă aluzie lacaniană, am putea sugera că a venit vremea să ne reorientăm privirile spre oglindă și să înfruntăm ceva mai critic eul ideal care ne privește de acolo. Oare mai este om sau este doar o mașinărie?

Dacă mai avem dubii, ne putem uita la celebrul miliardar din domeniul tehnologiei, Bryan Johnson, care luptă din răsputeri, de ani de zile, investind milioane de dolari pe an, cu viața. Sau, după spusele lui, cu îmbătrînirea. Johnson este în prezent întruparea fantasmelor tehnologice contemporane (și nu numai). Lăsat în voia algoritmilor și nu a sorții sau a naturii umane mult prea failibile, antreprenorul ia peste o sută de suplimente de zi, are un regim de viață extrem de strict și calculează absolut tot ceea ce face pentru a-și optimiza existența. Oricît de absurd și de avansat pare însă acest traseu algoritmic spre tinerețe fără bătrînețe și poate viață fără de moarte, la finalul zilei nu este decît o schiță care încearcă să reducă umanitatea la un nucleu narcisic extrem de sărac comparat cu potențialul său. Și, în final, denotă și o lipsă cumplită de imaginație.

* * *

1. Rahimi, The Hauntology of Everyday Life.

2. Stites, Dreams: Utopian Vision and Experimental Life in the Russian Revolution.

3. Richardson, An Anthropology of Robots ans AI: Annihilation Anxiety and Machines.

Resurse bibliografice:

Rahimi, Sadeq. The Hauntology of Everyday Life. 1 online resource vols. Palgrave Pivot. Cham: Palgrave Macmillan, 2021.

Richardson, Kathleen. An Anthropology of Robots and AI : Annihilation Anxiety and Machines. Routledge Studies in Anthropology; 20. New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2017.

Stites, Richard. Revolutionary Dreams : Utopian Vision and Experimental Life in the Russian Revolution. 1 online resource (xii, 307 pages, 20 unnumbered pages of plates): illustrations vols. OUP E-Books. New York: Oxford University Press, 1989.

Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea din București.