Spontan, despre planificare și invers

Primul flashmob văzut, acum vreo zece ani, mi-a adunat în inimă toate rezervele de candoare pe care le mai poți avea la o vîrstă înaintată, vîrstă la care se presupune că le știi pe toate și nu te mai miră nimic: după cîteva secunde de privit dansul pornit pe neașteptate – într-o gară belgiană, pe o melodie cîntată de Julie Andrews –, lumea mi s-a părut bună, caldă, generoasă și, mai ales, plină de talente adunate (ce coincidență!) la timpul și locul potrivit. Sigur că între timp m-am dumirit ce este cu fenomenul și am înțeles că în spatele realizării unui asemenea moment este mai multă planificare decît spontaneitate: un grup de profesioniști (dansatori, muzicieni etc.) plănuiesc o zi, o oră, un moment artistic, în spații total neconvenționale (ceea ce îl diferențiază în mod esențial de un spectacol într-un teatru, unde atenția și receptivitatea spectatorilor este deja orientată), în gări, aeroporturi, magazine, cluburi, astfel încît să declanșeze o reacție spontană din partea publicului prezent atunci și acolo, nepregătit pentru un astfel de eveniment: atenție, zîmbet, mișcări sfioase de dans, bucurie, murmurat sau îngînat melodia etc. Un moment comunitar, cu oameni care îndeobște nu formează o comunitate decît pentru cîteva minute, apoi devin străini. Atîta tot.

Pornind de la exemplul de mai sus, în care remarcabil e dozajul aproape perfect între planificare și spontaneitate, am cîteva sugestii de reflecție pe marginea coabitării dintre cele două tipuri de comportamente. Gesturile sau emoțiile spontane nu se nasc de nicăieri. Un zîmbet către castanele adunate în pumn, un pas oprit mai îndelung din drumul zilnic către serviciu, o mînă întinsă tandru către obrazul cuiva, atenția prelungită acordată unui fapt banal, un pas de dans făcut între două cărucioare de cumpărături, un braț oferit cuiva care se chinuie să treacă un obstacol, toate poartă în umbra lor emoții, nevoi, dorințe, amintiri: bunătate, atenție la celălalt, oboseală, dor, iubire, nevoia de a te întreba sau îndoi de un gata-făcut, absența cuiva, educație etc. Ador să privesc gesturile spontane ale semenilor mei, prieteni, colegi, necunoscuți, căci ele spun uneori, deseori, mai multe despre ei decît lungi povești de relație sau de coabitare profesională. Să îi văd și să mă văd în fața momentelor care ies din orice plan, oricît de bine pus la punct, în fața întrebărilor sau a dubiilor venite de niciunde și care cer un răspuns rapid. Spontan. Acele răspunsuri, în afara oricăror scenarii prestabilite, sînt cele care ne dau culori proprii, scot la iveală adîncimi, resorturi, puteri nebănuite. Dacă n-ar fi acele culori, acele resorturi, acele adîncimi, planurile noastre de viață ar semăna inadmisibil și insuportabil. (Remarc, în treacăt, că în dictatură spontaneitățile erau scoase în afara legii sau, în orice caz, neîncurajate de discursul oficial: planificarea milioanelor de vieți de zi cu zi – două pîini, un kilogram de făină, un litru de ulei și două ore de televizor – lăsa foarte puțin loc gesticulației întîmplătoare, neîncadrabile).

Revenind la peisajul curent, primul lucru care îmi vine în minte, observînd mișcările lumii, este acela că granița dintre spontaneitate și planificare s-a diluat, pe alocuri riscant și deformant. Mai mult, spontaneitatea este înlocuită de planificare și invers. Ceea ce ar fi trebuit să mizeze pe culorile proprii, pe adîncimile personale născute din educație, experiență de viață, pe priviri și sentimente particulare este canonizat pînă în cele mai mici detalii în cărțile, workshop-urile care au inundat piața, mințile și sufletele oamenilor: ai rețete și planuri pentru fericire, distracție, dialog, pentru coeziune de echipă și pentru cum să faci ca munca să nu te copleșească, pentru prietenie și iubire, pentru divorțuri și doliu. Nimic nu e uitat. Există sfaturi minuțioase chiar și despre cum să fii spontan! În cinci, șapte sau zece pași. Ceea ce ar fi trebuit să fie trăit ca o bucurie spontană, în fața unui moment artistic, ori ca un tip de reflex solidar în fața unei întîmplări neplăcute, tragice, se transformă într-un moment de planificare a gloriei pe rețele de socializare: fotografiem, filmăm concerte pe care plătim bani grei ca să le vedem live ori scoatem blițurile, uitînd de primul ajutor, ca să filmăm accidentele.

Și invers, atunci cînd ar trebui să existe planificare, studiu, strategie, scopuri, ne lăsăm duși de primul imbold, de preaplinul inimii: discursurile de acum din spațiul public, pentru care înaintașii celebri se pregăteau în zeci de schițe și de cărți studiate, par acum născute din iritări private, partizanate sentimentale, amintiri de la ultima cafea băută cu amicii. La conferințe culturale sau la ședințe profesionale, întrebările, multe dintre ele, conțin mai degrabă interjecții, oftaturi, nemulțumiri, opoziții definitive și mai puțină curiozitate născută din cădere pe gînduri. Forumurile din rețelele de pe Internet sînt pline de replici spontane, ivite după citirea doar a primei fraze din textul propus spre dezbatere.

Recunosc, însă, că toate lentilele mari, sumbre, prin care privesc cu melancolie lumea de azi se aburesc de răsuflarea emoționată în fața unui gest spontan, masiv de solidaritate. Total neplanificat și neorganizat: drumurile pline cu voluntari, pregătiți să așeze lumea și viața la loc, în Valencia.

Maria Iordănescu este psiholog.