Spontaneitate și revoluție

A fost o vreme, nu mai departe de acum o sută cincizeci de ani, în care oamenii îndrăzneau să creadă că istoria ar putea fi o știință aproape exactă – puțin diferită, dar nu foarte, de fizică sau de chimie. Ar fi de-ajuns, se credea, să așezi într-o ecuație toate evenimentele „așa cum s-au întîmplat” ca să obții răspunsul complet la toate întrebările care îl frămîntă de obicei pe istoric. Și totuși, istoria e despre oameni, acele ființe care, atunci cînd nu scriu despre viețile altora încercînd să adune fapte și întîmplări în presupuse ecuații „cu sens”, detestă sincer excesul de previzibil sau de planificare din propria viață. Speranțele, temerile, umorile, ranchiunele, iubirile, trădările și răzbunările lor formează substanța primordială a istoriei. Cum ar putea arăta, deci, acea ecuație care să le disciplineze pe toate?

Astăzi, istoricii au înțeles de mult că, atunci cînd se așază la masa de scris, spontaneitatea, hazardul și imprevizibilul sînt cele trei stafii care îi bîntuie orice ar face. Iar dacă există vreo categorie de evenimente istorice ce te expun în mod special efectului pervers creat de tensiunea între voința „vizionarilor” și spontaneitatea greu de controlat a mulțimilor, atunci acelea sînt revoluțiile. Am verificat-o recent pe propria-mi piele de istoric, încercînd să le povestesc unor adolescenți ce s-a întîmplat „cu adevărat” în zilele Revoluției române din 1989. Am fost nevoită să mă întreb, înainte de orice, dacă noi, contemporanii evenimentelor, fuseserăm, în prealabil, „predispuși”, „planificați” să avem un anume tip de reacție. Probabil că da, dar nici unul dintre „plănuitori” nu avea cum să știe sigur ce tip de reacții vor declanșa „cu adevărat” acțiunile lor în mulțimea de oameni cărora le erau adresate. Și nu era nimic original în asta: așa funcționează dintotdeauna, în toate epocile istorice, acele înlănțuiri de evenimente care implică participarea unui număr mare de indivizi. De aceea revoluțiile sînt terenul privilegiat al răsturnărilor de situație, petrecute deseori peste noapte, al conspirațiilor și al mișcărilor de stradă, al maselor de oameni care aderă, se adună, se confruntă, se despart, la viteze mari și într-un tablou aparent haotic. Care e însă doza de haos a unui tablou revoluționar și cît anume e totuși ceea ce „planificatorii” revoluției își propuseseră să facă? Pe de altă parte, e adevărat că „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg” și ca atare, în majoritatea cazurilor, revoluțiile își devorează liderii, dar totuși, cît de mult poți sau ar trebui să contezi pe spontaneitate într-o mișcare revoluționară?

Pentru adolescenții cărora mă adresam, am încercat să discern puținele certitudini de multele enigme, manipularea adevărului de adevărul însuși, mitologia post factum de realitatea momentului. Doar ca să constat că nu, nici măcar eu, care am trăit „pe viu” acele evenimente, nu pot spune azi, la treizeci și cinci de ani distanță, că am o idee limpede despre „adevărul” lor. De aceea am și ales să scriu cuvîntul „adevăr” între ghilimele de cîte ori îl folosesc în legătură cu evenimente la care ieri am fost martoră, iar azi le povestesc din postura de cronicar: pentru că „adevărul” pe care credem azi că l-am putea discerne e, de fapt, suma unei multitudini de adevăruri, diferite între ele, trăite și simțite de fiecare dintre noi în același timp și la aproximativ aceeași intensitate.

Atunci, în acele momente în care – așa cum ne-am dat seama ulterior – eram de fapt manipulați, fiecare se credea complet liber, era sută la sută convins că acționează spontan. Și, de fapt, chiar acționa spontan: acționa așa cum îl îndemna propria conștiință, făcîndu-și propriile calcule în legătură cu riscurile asumate și cu ceea ce îi rezerva viitorul. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să dăm prea mult credit celebrei „teorii a emanației” emisă de Ion Iliescu aproape imediat după consumarea evenimentelor de stradă din 1989. În contrapartidă, atîta timp cît știm că, în mulțimile de oameni ieșiți atunci în stradă în majoritatea orașelor României, fiecare credea cu tărie că e și se simțea perfect liber, cît de plauzibilă poate fi ipoteza că Iliescu, Mihail Gorbaciov și KGB-ul sovietic au instrumentat de la distanță nemulțumirea populară? Cît de mult poți dirija comportamentul cîtorva milioane de oameni care, după ani întregi de tremurat la propriu de frig și de frică, fără a îndrăzni să se revolte cu adevărat, rup dintr-odată toate zăgazurile obedienței? Cît de verosimil e să crezi că totul a fost plănuit în detaliu, în această revoltă și mai ales în evenimentele năucitoare ce i-au urmat?

„Ați mințit poporul cu televizorul” a devenit unul dintre sloganurile favorite ale post-revoluției anticomuniste  care ne-a scos pentru a doua oară în stradă, în cursul anului 1990. Dar aceasta era deja o interpretare ulterioară a ceea ce trăiserăm în decembrie 1989 – punctul în care ne metamorfozaserăm din simpli actori în judecători ai faptelor, deja cronicari la firul ierbii. Și, fiindcă ne simțeam păcăliți, nici prin cap nu ne-a trecut să ne reprimăm, fie și pentru o clipă, frustrările și să încercăm să gîndim rațional. Să ne întrebăm, spre exemplu, cît anume din acea farsă grotescă, de proporții uriașe, care a fost „revoluția română în direct”, desfășurată minut cu minut pe parcursul mai multor zile și nopți de transmisiune live, ar fi putut fi planificat dinainte. Și cît anume era, pur și simplu, rodul hazardului, al inspirației (sau lipsei de inspirație), priceperii (sau nepriceperii), ideilor, convingerilor, emoțiilor și exaltărilor personale, pe scurt, al interacțiunii spontane dintre sutele de actori participanți la marele show televizat. Dacă ne gîndim acum la rece, șansele între cele două ipoteze, planificare versus spontaneitate, erau cam fifty-fifty, poate cu un ușor avans în favoarea spontaneității, date fiind dimensiunile „spectacolului” și numărul uriaș de actori implicați.

În fine, pe fundalul acestei experiențe trăite și al dificultății de a tranșa într-o direcție sau în alta, nu mă pot împiedica să mă gîndesc la istoricul veacului XXII, cel care va privi revoluția din 1989 de la aceeași distanță de la care privim noi azi revoluția de la 1848. Cum va mai putea el să discearnă partea de spontaneitate, aceea pe care nici un document istoric nu reușește să o capteze de obicei? Și, dacă din analiza surselor rămase, îi va fi greu să tranșeze în favoarea unuia sau altuia dintre scenariile care ne bîntuie încă de pe-acum – pe care, mai mult ca sigur, le vom transmite mai departe, în folclorul revoluției de la 1989 –, atunci va presupune că totul a fost doar o conspirație perfect orchestrată, fără nici o urmă de spontaneitate care să influențeze cursul istoriei? Sau, dimpotrivă, că totul a fost o ridicare spontană a maselor revoltate, fără nici o premeditare din partea nimănui? Mă cam îndoiesc. Cel mai probabil, nici nu va încerca să separe apele la modul la care ne-am aștepta (sau ne-am dori) noi să o facă. Iar asta pentru că, la urma urmei, cu toate diferențele culturale care îl vor despărți de noi, istoricul secolului XXII va fi și el tot un om. Printre speranțe, temeri, umori, ranchiune, iubiri, trădări și răzbunări, și el va prefera să-și fabrice propriul „adevăr”, nu să-l preia pur și simplu pe-al nostru. Ne place sau nu, așa se scrie istoria.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.