Strategii matrimoniale și divorț în spațiul românesc în secolele XV-XVI

Avem această imagine idilică asupra bisericilor de piatră în care domnițele și cavalerii europeni își încrucișau destinele în fața unui preot, acel pater civitatis, al Evului Mediu și Renașterii europene. Nimic mai neadevărat. Imaginea creionată de scrierile romantismului european și dusă mai departe de filmele ultimelor două secole nu au legătură propriu zisă cu realitatea istorică.

Cînd vine vorba de spațiul românesc, este bine să înțelegem existența a două realități juridico-istorice distincte: mai întîi cea a Țării Românești și a Moldovei, influențate de dreptul bizantin și ulterior de cel otoman, și apoi cea a Transilvaniei, voievodat, apoi principat autonom, influențat de dreptul regatului Ungariei și al Europei Occidentale în general.

Baza pentru percepția juridică a relațiilor matrimoniale erau canoanele și decretele Consiliului de la Trento din anul 1563. Canoanele lumii reformate, precum cele propuse de Martin Luther, au fost preluate de transilvăneni prin Formula pii consensus, în vreme ce lumea ortodoxă se raportează la legi bisericești precum Pravila lui Matei Basarab din Țara Românească.

Dacă în lumea ortodoxă căsătoria era o taină bisericească, iar preotul paroh avea obligația morală și administrativă de a oblădui viața creștinului, în spațiul catolic căsătoria era mult mai laică, preotul paroh avînd mai degrabă rolul martorului și al garantului în căsătorie. Măritișul era mai degrabă o alianță între familii, adică mai mult o strategie decît o taină spirituală. Apariția Reformei atrage și mai mult atenția asupra căsătoriei, care devine și la catolici o taină religioasă, iar în lumea reformată o taină a comunității.

O femeie din Transilvania în secolul al XVI-lea trăia taina matrimonială sub oblăduirea Bisericii, atît catolice, cît mai ales reformate. Cuplul consimțea asupra uniunii matrimoniale, deși existau interdicții religioase venite pe fondul exacerbării conflictelor dintre confesiunile creștine. Existau însă mult mai puține interdicții sociale: de pildă, un orășean se putea căsători cu o femeie din nobilime. La ortodocși, consimțămîntul nu era în prim-plan, dar nici obligativitatea sau pedeapsa matrimonială nu erau încurajate. Incestul era păcatul cel mai mare. Diferența majoră consta în prohibițiile sociale: robii, de pildă, nu puteau visa vreodată la căsătorii cu nobili sau cu oameni din tîrgurile Principatelor. În aceeași ordine de idei, merită amintit pasajul din Letopisețul lui Ion Neculce în care principele Radu I Mihnea și-a căutat fiica prin pădurile Hîrlăului, aceasta îndrăgostindu-se de un rob de la curtea princiară și fugind cu acesta. El a fost decapitat, iar fiica principelui a fost nevoită să se călugărească.

Vîrsta de căsătorie era una fragedă. Tripartitum-ul lui Werboczy stabilea, în Transilvania, limita minimă de căsătorie la vîrsta de 12 ani, atît pentru fete, cît și pentru băieți. Diferențele de vîrstă între miri, de multe ori, erau considerabile.

Mirele era cel care iniția întreg procesul, fiind absolut necesar consimțămîntul familiei miresei, cei care adăugau contractului marital zestrea. Moartea consoartei, atît de des întîlnită în lumea medieval-renascentistă, permitea mirelui să se recăsătorească sub anumite auspicii legate de relația comunității cu preceptele religioase.

Lumea reformată vedea căsătoria drept un contract. Un contract între familiile ce urmau a se alia. Se discuta zestrea, se discuta raportul social al mirilor, se discuta chiar și poziția politică în comunitate, mai ales în lumea urbană. Totul se subordona acestui contract, socrii îl negociau, mirii făceau jurăminte și garantau prin consumarea căsătoriei, preotul era martor alături de comunitatea imediată a familiilor.

Căsătoriile au fost permanent un act de alianță politică, socială sau de influență, fiind mijloace excelente de parvenire și de mobilitate socială. Statutul social al bărbatului în viața Principatului, a unui oraș sau în elita nobiliară era condiționat de statutul de om căsătorit. Era o dovadă de maturitate. Un caz interesant este redat de Maria Pakucs Willcocks în cartea sa Sibiul secolului al XVI-lea: rînduirea unui oraș transilvănean. Este evocat aici divorțul lui Mathias Raw, un nobil sibian și membru al Sfatului orășenesc, de Catherina Birthalmer, o medieșancă, de asemenea parte a nobilimii urbane săsești. În cauză nu era numai onoarea celor doi, dar și averea acestora. Divorțul lor a fost un proces care a implicat elita Sibiului, senatorii orașului fiind chemați a depune mărturie. Este unul dintre cele mai elaborate dosare de divorț aflate în arhivele transilvănene, fiind cu siguranță un caz intens discutat în vremea sa. Mathias Raw, în urma acestui proces, a ieșit rușinos din viața publică a lumii săsești, ratînd o carieră prodigioasă.

În Moldova, la începutul secolului al XV-lea, avem cazul principelui Alexandru I cel Bun și al divorțului său de principesa lituaniană Ringala, proaspăt creștinată, sora lui Vytautas cel Mare. O căsătorie care îl plasează pe Alexandru I în lumea politică a nordului european. Ringala solicită divorțul într-un moment de cumpănă și astfel Principesa lituaniană primește drept daune orașul vamal al Siretului și alte 40 de sate din jurul acestuia, precum și o stipendă anuală de la principele Alexandru. Un alt exemplu este al Principelui Petru al VI-lea Șchiopul, care se căsătorește din interes financiar cu fiica unui comerciant sîrb din Transilvania, a doua oară o face tot din interes – de această dată politic –, cu fiica unor Paleologi din insula Rhodos, iar a treia oară se pare că din iubire, căsătorindu-se cu o anume doică pe nume Irina, fată în casă de etnie romă.

Mircea cel Bătrîn ne oferă imaginea ideală a alianțelor matrimoniale. Tată a șase copii, patru băieți și două fete, din două căsătorii succesive, el a avut o foarte atentă grijă în a crea alianțe puternice pentru sine și principatul Țării Românești. Fiul său Vlad al II-lea Dracul a fost căsătorit cu fiica principelui Alexandru mai sus amintit. Prima fiică a domnitorului, Ana, a fost căsătorită cu un important nobil sîrb pe nume Radnic, iar a doua cu Musa, sultanul Rumeliei, un musulman, fiul al sultanului Baiazid I-ul Fulgerul. De asemenea, un caz important de alianță matrimonială este al principelui Radu al IV-lea cel Mare, principe al Țării Românești la finalul secolului al XV-lea și la începutul secolului următor. Strănepot al aceluiași Mircea I cel Bătrîn, el se căsătorește cu principesa Katalina Crnojevic din principatul Zetei, Muntenegrul de astăzi, probabil ultimul bastion slav creștin în fața expansiunii otomane din Balcani. Familia Crnojevic aducea cu sine, în acel moment, statut social și politic, statut financiar și evident unul religios. Prin această alianță matrimonială, Radu al IV-lea devine poate unul dintre cei mai influenți principi ai Răsăritului, el ar fi unul dintre cele mai elocvente cazuri de alianță matrimonială din istoria principatelor române.

În ceea ce privește divorțul, comunitățile religioase – ortodoxe sau catolice – aveau accepțiuni similare asupra oficializării căsniciilor eșuate. Lumea ortodoxă din Moldova și Țara Românească, oficial, nu aproba divorțul, dar îl tolera într-un specific românesc ce rezistă pînă în prezent. Catolicii încuviințau divorțul în condiții extreme precum infertilitatea. Lumea reformată respingea consecvent divorțul. Este renumită camera împăcării de la Biertan, județul Sibiu, un ultim test de salvare a unui mariaj, impus de comunitate. Mai mult, păcatele extraconjugale erau pedepsite. Principele Ștefan Bathory, viitorul rege al Poloniei, ratifica, spre exemplu, pedeapsa cu moartea pentru adulterini, prin lapidare pentru bărbați și prin înecare pentru femei.  Din aceeași excelentă carte a Mariei Pakucs Willcocks, aflăm că tot la Sibiu, în 1536, o femeie judecată pentru adulter, pe nume Walpurgis, a fost cruțată de pedeapsa capitală, însă alungată pentru totdeauna de pe teritoriul Sibiului. Amantul, un tînăr student Georgius, a fost și el exilat. La 12 ani de la incident, femeia este reabilitată deoarece se recăsătorise legitim în cetatea Bistriței. Lumea catolică procedase la fel cu o femeie văduvă din Aiud în anul 1467, în proces intervenind inclusiv vicevoievozii Transilvaniei.

Răpirea este un motiv solid pentru divorț, atît în legislația extra-, cît și în cea intracarpatică. Dacă femeia era răpită sau căsătorită împotriva dorinței sale, căsătoria era de drept anulată. Răpirea era una dintre cele mai grave fapte. Ea era menționată în multe compendii de legi. Într-un document din 1646, răpirea era incriminată prin executare. Ulterior, pedeapsa cu moartea a fost transformată în exil și donarea întregii averi. La fel de dur era și răspunsul în situația în care unul dintre căsătoriți fugea și părăsea familia. Familia era legal destrămată, iar inculpatul era cel care plătea atît moral, dar mai ales practic, prin amenzi și donarea averii. Așa prevedeau, spre exemplu, legile lui Petru al II-lea Cercel din Țara Românească sau legi din principatul Moldovei un secol mai tîrziu.

Răzvan C. Pop este lector universitar dr. în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și directorul general al Bibliotecii ASTRA din Sibiu.