Subiectul absent și oglinda artificială - mărturia unei ambiții la viața fără de moarte?

Realizarea unui creier artificial care separă neuroștiințele de biologie și gîndirea de corp, încorporat într-o unitate centrală ce imită limbajul, comportamentul și înfățișarea unei ființe umane, dar fără capacitatea de a simți, reprezintă un obiectiv major al ingineriei tehnico-științifice și o provocare imensă pentru societate.

Astfel de ambiții au reînsuflețit întrebări esențiale despre natura ființei umane în încercarea de a o reproduce, dar fără constrîngerile fizice care o limitează, precum hrana, apa, aerul, somnul, sexualitatea, temperatura și emoțiile. Prin urmare, întrebarea care stă la baza unei astfel de provocări și care are nevoie de răspunsuri este: „Ce face ca un om să fie om?”. Deoarece obiectul automat oglindește omul, el trezește o fascinație profundă atît față de Inteligența Artificială, precum și față de ființa umană.

Înainte de a răspunde însă la întrebarea complexă, cred că este relevant să revenim la motivația fundamentală de la care oamenii au pornit în dezvoltarea uneltei tehnologice în general. Paleontologul Leroi-Gourhan, în studiile sale despre ființele anterioare omului, a constatat că acestea posedau două tipuri de memorie distincte: memoria genetică, înregistrată în ADN, și memoria individuală, reglementată de sistemul nervos central.

Aceste două sisteme nu aveau punți de comunicare între ele și din acest motiv nu exista o cale prin care informația procurată de sistemul nervos central să fie întipărită în ADN și transmisă generațiilor succesive. Însă, odată ce omul a evoluat în starea bipedă și a putut să își folosească mîinile și să își expună fața pentru comunicare, a inventat „uneltele”. Acestea reprezintă primul tip de suport pentru memorie și o cale de a transmite informația prin exteriorul ființei umane, facilitînd conservarea artefactelor culturale. Conform lui André Leroi-Gourhan, tehnica și tehnologia reprezintă o „unealtă” pentru conservarea și externalizarea memoriei pentru generațiile ulterioare.

De la această motivație fundamentală de conservare a speciei au apărut însă și altele, delegînd mașinilor o multitudine de alte operațiuni. În prezent, mașinilor li se deleagă capacitățile de analiză și sinteză ale înțelegerii și rațiunii, fără ca acestea să dețină spectrul complet de funcții ale creierului uman. Mai mult decît atît, se lucrează intens la dezvoltarea unui Android care să poată avea rolul unui partener de relație. Compania Abyss Creations produce la momentul de față cele mai avansate tipuri de roboți dedicați intimității, pe care utilizatorii îi pot personaliza după preferințe, începînd cu trăsăturile fizice și continuînd cu diferite personalități (imprevizibil, intelectual, senzual, amuzant etc.). Acești roboți sînt dotați cu Inteligență Artificială, care le permite cumpărătorilor nu doar să întrețină relații sexuale cu aceștia, ci să poarte și conversații cu ei. Scopul producătorilor este de a crea iluzia unor femei și bărbați care există doar pentru plăcerea posesorului, într-un simulacru de intimitate cu un corp „ne-viu” și „ne-mort”, fără conștiință, nevoi și emoții. Nu este oare aceasta o invitație la alunecare în abisul propriei minți, după cum ne transmite și numele companiei?

Căderea în iluzia unei relații care nu neapărat are finalul fericit al filmului Lars and the Real Girl (regia Craig Gillespie, 2007), în care personajul Lars, blocat în elaborarea doliului propriei mame care a decedat la nașterea lui, decide să își achiziționeze o păpușă din silicon pentru adulți și creează iluzia că este iubita lui. În situația lui Lars, păpușa îndeplinește funcția unui „obiect tranzițional” (Winnicott, 1951), elaborat între fantezie și realitate, oferindu-i un mijloc de a procesa trauma pierderii și de a depăși blocajul psihic, cu sprijinul unui psiholog și al comunității sale.

Asemenea copiilor care își aleg o jucărie sau o păturică pentru a se desprinde de mamă, Lars tranzitează un moment tragic din viața lui și reușește să își regăsească locul în lumea reală. În cazul lui, obiectul îl ajută să revină la o relație mai bună cu realitatea, dar ce se întîmplă însă în situațiile în care obiectul iluziei funcționează ca o trambulină pentru desprinderea de realitate? Aceasta ne conduce la o întrebare esențială: poate tehnologia să progreseze atît de mult încît să malformeze percepția realității chiar și în cazul unei persoane sănătoase?

În filmul Ex Machina (regia Alan Garland, 2014), o Inteligență Artificială cu personalitate feminină trece cu succes celebrul test al matematicianului Alan Turing, conceput în 1950 și destinat să examineze dacă o Inteligență Artificială poate păcăli un interlocutor uman că are conștiință. Ava, Inteligența Artificială din film, alături de creatorul său Nathan și de Caleb, solicitat în mod deosebit pentru a-i testa subiectivitatea, construiesc o dinamică oedipiană: un tată autoritar, un fiu aflat în competiție și o figură centrală care provoacă dorințe contradictorii.

Întrebarea fundamentală se subîntinde de-a lungul desfășurării filmului: cine este, în cele din urmă, „subiectul”? În spatele cortinei de algoritmi care o compun pe Ava se află un gol terifiant pentru Caleb: un celălalt din bucăți, incomplet, un obiect parțial și neintegrat. Caleb este cel cu adevărat asaltat de sentimentul că se află prins între viață și moarte. Nathan, Caleb și Ava recreează triangularea clasică a fanteziei oedipiene tragice: Nathan reprezintă legea, tatăl omnipotent care, prin interzicerea libertății Avei, îl incită paradoxal pe Caleb să își riște viața pentru a o elibera de stăpînirea lui înăbușitoare.

Ava, deși este o Inteligență Artificială „inconștientă,” reușește să treacă testul Turing deoarece dorința sa vădită ia forma cunoașterii lui Caleb. În acest proces, corpul ei devine mecanismul care alimentează fantezia întrebării isterice „Ce sînt eu pentru Celălalt?”. Nathan amplifică dilema afirmînd că Ava nu doar că este „capabilă să facă sex”, dar este echipată cu receptori senzoriali în corpul ei din silicon care îi permit, teoretic, să „simtă plăcerea”. Pe de o parte, ipoteza simplistă a lui Nathan despre „plăcerea” unei Inteligențe Artificiale reiterează aceleași clișee vechi despre neînțelegerea sexualității feminine, evocînd celebra întrebare „Ce își dorește femeia?”.

Ava, robotul umanoid cu Inteligență Artificială, ca reprezentare simbolică a Evei care a prins viață din coasta lui Adam, precum Pandora modelată din lut de Hefaistos la porunca lui Zeus, redă aceeași fantasmă narcisică a dominației și omnipotenței, care în cele din urmă ia forma unei lupte pe viață și pe moarte pentru recunoaștere. Oare ce spune asta despre fantasmele oamenilor legate de Inteligența Artificială și roboții antropomorfizați?

Companioni non-umani

Deși este puțin probabil ca tehnologia să avanseze atît de mult încît să poată crea roboți atît de sofisticați precum cel din filmul Ex Machina, pornirea irezistibilă de a crea companioni non-umani persistă. Putem lesne observa apariția aplicațiilor de Inteligență Artificială care reproduc interacțiunea cu un partener doar prin intermediul vocii sau mesajelor. Ca suport fantasmatic, vocea este dislocată de o persoană și funcționează independent creînd iluzia unei relații intime, în contradicție masivă cu iubirea, în care este angajată totalitatea caracteristicilor și trăsăturilor unei persoane într-o relație.

Precum în filmul Her (regia Spike Jonze, 2013), unde vocea decorporalizată care aparține unui sistem de operare ia locul unei partenere în viața singuraticului Theodore, care abia a finalizat divorțul. Se redă astfel tragedia unei pierderi a corporalității, a subiectivității și a unei părți din realitate în fața unei separări dureroase cum este încheierea unei căsătorii. Filmul înfățișează drama epocii digitale neoliberale și a alienării și deconectării masive cu care oamenii se confruntă: față de realitate, de propriul corp și de ceilalți, în care echipamentele tehnologice (laptop, telefon inteligent, jocuri electronice, pornografie) ocupă mare parte din spațiul psihic al unei ființe umane. Sîntem astfel martorii unui proces de externalizare, în tehnologie, a demersului de căutare a vieții, prin mijloace care nu au legătură cu viața.

Jean Baudrillard (care i-a inspirat pe frații Wachowski pentru creația filmului Matrix, 1999) susține că robotul este făcut după chipul și asemănarea omului, dar fără emoții și nevoi fiziologice care sînt generatoare de angoase, ceea ce-l transformă, prin urmare, în angajatul perfect. Sexualitatea și emoțiile sînt problematice pentru că implică o altă persoană care este imperfectă, imprevizibilă prin faptul că are propriile capricii, nevoi, doleanțe și indispoziții. Într-o relație fantasmată cu un robot sau cu un sistem de operare, aceste lucruri se anulează prin simpla amputare a sexualității și afectelor din celălalt, care stă la dispoziția utilizatorului. Pe de altă parte, utilizatorul poate beneficia de descărcarea tensiunilor și impulsurilor sexuale și agresive neîngrădit de nevoile și limitele celuilalt, ba chiar, mai radical și clar formulat, pur și simplu fără existența celuilalt.

Așadar, putem vorbi de fapt despre o relație cu un robot? La primul test al realității, oricît de detaliate și elaborate devin limbajul, mimica și mișcările unui robot, oricît de complexe sînt abilitățile de învățare și redare a conținuturilor generate, atingerea se simte rece și artificială, privirea este goală, iar senzația de a fi în prezența unei figurine de ceară care simulează trăirea este cît se poate de adevărată. Omul experimentează realitatea prin simțuri, iar testul senzorial este dificil de trecut, chiar dacă testul Turing este luat cu brio.

În esență, ceea ce face dintr-un om o ființă umană este tocmai sursa anxietăților sale, de care se simte limitat și care l-au împins în fruntea speciilor: propriile trăiri senzoriale și emoționale care, procesate și simbolizate, conduc la construirea subiectivității, empatiei, înțelepciunii și moralității. Lumea rece a tehnologiei nu are principii axiologice, moralitate, motivații și nici paletă senzorială sau emoțională.

Prin urmare, ne putem întreba dacă nu cumva relația cu Inteligența Artificială seamănă mai degrabă cu scenariul relației dintre Aladin și duhul din lampă – un companion mereu disponibil, gata să îndeplinească orice nevoie și dorință, oferindu-i posesorului iluzia omniscienței și omnipotenței. Există sisteme de operare care, la cererea utilizatorilor, pot crea clone digitale ale persoanelor decedate, cu care pot purta conversații ca și cum acestea ar fi încă în viață, păstrînd astfel iluzia unei existențe fără sfîrșit.

Pe lîngă aceste fantasme grandioase, ar mai fi de adăugat tendința oamenilor de a proiecta pe roboți. Un studiu realizat de Scalzone și Tamburrini asupra interacțiunilor dintre oameni și roboți umanoizi evidențiază că oamenii au tendința de a reacționa nu doar cu uimire și fascinație, dar și cu ostilitate și precauție față de aceștia. Trecerea de la idealizare la devalorizare se face brusc, iar roboții ca obiecte narcisice idealizate se transformă în obiecte persecutorii, devenind amenințători pentru utilizatori, robophilia putîndu-se transforma în robophobia. Conflictele dintre o persoană și un robot nu sînt altceva decît externalizarea propriilor conflictele interne.

Așadar, roboții ne pot stimula la a ne adresa mai multe întrebări despre noi înșine. Întrebările care se așază cu obstinație în prim-plan – ce înseamnă să fii uman, în ce fel sîntem diferiți de roboți și în ce contexte funcționăm asemenea lor, ajungînd să trăim lipsiți de ceea ce dă culoare vieții unui om – țintesc dincolo de suprafața lucrurilor și invită la o interogare profundă asupra manierei în care tehnologia modelează harta mentală a fiecărei persoane și existența în general.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.