Suspansul & plictisul

Cînd eram copii, în anii 1980, ne luam doza de suspans din cărți sau de pe marele ecran (pentru mine, aflat într-o sală de 100 de locuri, din Căminul Cultural din Cobadin). Dar după aceea prelungeam la nesfîrșit, în scenarii tot mai alambicate, ceea ce vedeam sau citeam. Pînă și meciurile de fotbal le rejucam de zeci de ori, pînă ne ieșeau execuțiile unor Balaci, Bölöni, Hagi, Lăcătuș, Irimescu. Am comis, printr-o intuitivă metodă Stanislavski, nenumărate înscenări (sau „reenactments”) după romanele lui Dumas, în versiuni tot mai hazardate și mai riscante. Fizic riscante. Ceasuri în șir, uitam că sînt un ciutan cu genunchii juliți dintr-un sat din Dobrogea și mă credeam Tarzan, Athos, Marele Șarpe sau Maradona. Suspans? Da, pentru că nu știam niciodată cum se vor termina aceste happening-uri.

Ultimul film care a marcat ieșirea noastră din copilărie a fost plin de suspans atent calculat: revoluția română. Atîta tensiune concentrată n-am mai văzut niciodată. Nici la Hitchcock. Am trăit-o lipiți de ecranul bombat al Diamantului. A fost ultima noastră naivitate absolută. Și prima totodată, pentru că o împărțeam cu părinții. Adulți, copii – tot aia. Iată catharsis-ul absolut! A mai fost momentul intrării în lumea de dincolo de ecran. Ca Alice prin oglindă am trecut și noi în universul media.

Ce am păstrat din nevoia de suspans din copilărie e o lipsă de încredere în scriitorii care nu-ți lasă spațiu de mișcare, care nu te implică în rezolvarea intrigii, care țin lecții, care scriu pentru că știu ei totul și au de împărtășit lumii din înțelepciunea lor. Îi prefer pe cei care scriu ca să afle celor care scriu pentru că deja știu. (Cum naiba știu dinainte de a scrie?) 

De atunci, orice carte sau film sau piesă de teatru care nu schimbă ritmul, care nu te pune în situații incomode, care nu te face să reacționezi, să-ți pui întrebări, să ieși din zona de confort, care nu te irită mă lasă rece. Nu mă plictisește. Pentru că plictisul e o formă de angajament, de concentrare supărătoare, angoasantă. Mi-a luat ceva pînă am învățat că plictisul e una dintre cele mai redutabile surse de cunoaștere. (N-am să citez din Heidegger...) Proust, de pildă, e plictisitor, lipsit de suspans comme il faut. Nu-i iau nimic dacă spun asta, dimpotrivă: e un uriaș elogiu. Te ține captiv și te obligă să contempli aceleași scene și aceleași personaje pînă cînd începi să te deplasezi tu în raport cu ele. La fel Thomas Mann, cu amplele lui digresiuni filosofice și cu lentoarea epică specifică. Sînt scriitorii mei de căpătîi.

Sîntem o societate infantilă: nu mai știm să acceptăm plictisul cu neliniștea la care ne obligă. Sărim de la una la alta, în căutarea senzaționalului, fără să mai apucăm să digerăm informația, fără să ne mai acordăm răgazul de a ne raporta afectiv sau etic la fiecare știre. Concurența e uriașă, iar literatura a devenit, pentru cei mai mulți, o sursă de plictiseală. Marea provocare e cum faci ca un om să se dezlipească de drogul ecranului și să se concentreze asupra unei pagini plină de semne. Cum îl seduci? Cum produci adrenalina, suspansul pe care celelalte surse de povești i-l oferă mult mai direct? Cum îl fidelizezi?

E o inflație de suspans în viețile noastre? Așa se pare. Tone de suspans se scurg prin pixelii ecranelor. Dar dincoace de ecrane? Cît din viețile noastre se mai petrece dincoace? (Aici-acolo, dincoace-dincolo: lumi diferite, între ele ecranele.) După cîteva decenii de stabilitate (pe care am dramatizat-o isteric prin discurs, dar asta a fost și încă este: stabilitate), nu mai știm să riscăm; trăim într-o civilizație în care nevoia de siguranță este exagerată. Investim foarte mult în excluderea imprevizibilului. Dai un ban și scapi de suspans. Măcar de cel financiar. Capeți încredere că viitorul devine un domeniu pe care-l poți administra. Ne asigurăm meticulos orice: locuința, mașina, călătoriile, sănătatea. Bătrînețea. Moartea chiar. Sau mai ales moartea. Pentru că undeva, jos de tot, pîlpîie ceva care ne amintește că nu ne putem feri pînă la capăt. Că nu putem controla tot. Că n-am mutat suspansul doar în ficțiune. Dar asta e insuportabil. Inacceptabil. Fugim prompt de astfel de gînduri. Mai plătim o poliță. Sîntem asigurați. Mai vedem un thriller. Previzibil, dar spectaculos. Gata, am uitat.

După atîtea decenii de istorie calmă, bleagă, ne luăm doza de adrenalină din tot felul de surse mediatice, din filme de consum sau din videogames. Literatura a rămas un fel de fosilă pentru inadaptați sau pentru nostalgici. Recurgem la soluții facile și fugim de noi. Am delegat intensitatea unor scenarii de proastă calitate. Efectul? Am pierdut simțul măsurii, proporțiile realității. Nu mai reacționam decît la senzațional. Discursul public e tot mai contondent, adesea isteric, în timp ce întîmplările pe vremuri ordinare, de o banalitate acomodantă (un examen, un concurs, o despărțire), sînt resimțite ca adevărate cataclisme afective, ca traume.

Fără să ne dăm seama, ne-am mutat într-o distopie. Trăim intens în ficțiuni prefabricate și nu mai știm să suportăm imprevizibilul în viața de zi cu zi.

Bogdan Crețu este  prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată: romanul Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.