Talahon transcultural

Cuvîntul „talahon“ (pronunțat tálahon, uneori și tálahun, tálaun), care s-a plasat anul trecut pe locul al doilea în clasamentul „cuvîntul anului“ în jargonul tinerilor germani, e marcat de ambiguitate, ceea ce se întîmplă adesea cu termenii la modă față de care atitudinea vorbitorilor nu este fixată, putînd să basculeze rapid. În românește, un talahon ar fi un băiat de cartier, un fraier sau un șmecher, după caz, un ideal uman sau, dimpotrivă, un contra-ideal, pentru că succesul e relativ și inconstant, după cum se știe. Cuvîntul vine din araba vorbită (ta’al lahon), unde înseamnă „vino-ncoace“. Așadar un talahon este un subordonat, un infidel învins sau un competitor mai slab, un simplu „vino-ncoace“, care trebuie să se prezinte la ordinul „patronului”, ca să-l servească pe acesta sau doar ca să-și afle locul, dacă nu vrea să fie „înțepat” sau chiar „făcut felii”. Asta e cel puțin situația în cîntecul rapper-ului siriano-german Hassan, care face furori. Însă talahonul este și un tip cu „vino-ncoace”, chiar și atunci cînd nu are o poziție dominantă în peer-group-ul său, și anume pentru toți aspiranții din afara găștii, pentru simplii admiratori fără ambiții și musai pentru fete. E adevărat că această ultimă variantă e mai mult o proiecție masculină, vocea feminină din cîntecul „Îndrăgostită de un talahon” fiind generată cu AI de către producătorul austriac Butterbro. Talahonul are și o prezență publică distinctă, ușor recognoscibilă, ca și omologul său românesc, bombardierul: curea Louis Vuitton, borsetă sau bandulieră Gucci, trening Adidas plus, de preferință Philipp Plein, geacă EA7 și snickerși chunky Nike Air More Uptempo. Toate accesoriile pot fi originale, dar și fake. În privința nelipsitului lănțișor, domnește o controversă: să fie de aur sau de argint? Talahonul își rade părul sub tîmple. Un corespondent feminin nu există și nici un plural feminin, deși talahonul se însoțește obligatoriu de patru femei, cu diferite funcțiuni în economia masculină, dintre care cele de căpătîi sînt făcutul curățeniei și gătitul.   

Rapper-ul Hassan e surprins de evoluția trend-ului și zice că el a vrut numai să fie ironic, că toată costumația și recuzita din videoclip erau fake. De altminteri, videoclipul muzical este însoțit acum de avertismentul introductiv că nimeni n-a tras (cu) nimic pe parcursul filmării și că ceea ce urmează reprezintă strict o operă de artă care trebuie tratată ca atare. Ce a vrut să spună autorul din punct de vedere artistic nu prea contează. Cert e că o parte însemnată a publicului tînăr se identifică cu băieții de după blocuri („După blocuri sîntem noi, să ne-nțelegi mai bine / După blocuri sîntem noi care te facem pe tine”, în varianta autohtonă de la B.U.G. Mafia). Identificarea este dublă, estetică și politică, în condițiile în care mediul de proveniență al fanilor nu mai importă: nu se identifică drept talahoni numai… talahonii, adică gangsterii mici sau mari, membrii clanurilor. Există cu certitudine un moment autoironic în consumul acestui produs complex, în care tinerii refugiați arabi realizează că articularea unui statut social prin cîteva accesorii mult rîvnite și scumpe este ridicolă, că siguranța financiară sau chiar „succesul” sînt încă deziderate îndepărtate. Există însă mai cu seamă post-ironie în aderarea largă la această formă de expresie estetică, socială, politică. Mulți tineri refugiați arabi obișnuiți sînt din ce în ce mai sceptici că o depășire a acestui statut marginal ar fi posibilă. Sau, mai rău, cred că și dacă visul german ar fi realizabil în partea sa materială, percepția publică nu ar putea fi modificată, adică respectul și prietenia celorlalți ar fi greu sau imposibil de cîștigat. Și atunci talahonii care nu vor să fie talahoni n-au ce face decît să se reprezinte ca talahoni. Mai mult decît atît, nu numai refugiații cultivă propria lor imagine stereotipă, ci și localnicii. Admirație fățișă și necritică, solidaritate subtilă, amicală, frondă generațională, bășcălie pur și simplu sau protest față de propriul statut marginal și lipsa reală de perspective – cele mai diverse resorturi conduc la imitarea modelului și propagarea lui în alte medii, la fel ca în cazul consumului extins de manele în societatea românească.

Teoreticienii multiculturalismului nu aveau în vedere astfel de forme culturale sincretice, „trans“, cu excepția notabilă a lui Daniel Cohn-Bendit, o figură marcantă din timpul mișcărilor de protest studențești din mai 1968 de la Paris. Îl regăsim pe Daniel Cohn-Bendit în 1989 ca fondator al Oficiului pentru Multiculturalism (Amt für Multikulturelle Angelegenheiten, AmkA) din Frankfurt a. M., model pentru instituții similare. Dintru început lui Cohn-Bendit nu-i scapă din vedere că politicile multiculturalismului nu vor face societatea multiculturală mai puțin dură sau mai solidară, cîtă vreme ea va rămîne dominată de o inegalitate socială semnificativă. Inegalitate socială adîncită adesea de chiar politicile multiculturalismului, care privilegiază reconectarea migranților la cultura de proveniență,  astfel încît ei să nu fie alienați de societatea nouă, definită ca individualistă, consumistă, oprimantă și care îi va contraria și așa îndestul. Programele culturale dezvoltate de comunitățile etnice sub cupola multiculturalismului ajung să alimenteze adesea nostalgia pentru un trecut imaginar în care membrilor li se pare că pot găsi urmele unei identități „pline” și promisiunile vagi de solidaritate ale unei așa-zis uniforme comunități „originare”. Dar scopul politicii europene nu este acela de a readuce naționalismul (și tribalismul) în Europa. Este multiculturalismul cadrul cel mai propice pentru integrarea imigranților sau politicile urmărite trebuie ajustate, astfel încît să servească mai bine intereselor imigranților, interese de realizare de sine și de reprezentare politică, precum și construcției sociale europene în ansamblul său? Pare că multiculturalismul în acțiune a servit în mod ironic mai mult comunității majoritare care a beneficiat de divertisment gratuit, ambalat drept educație pentru diferență, decît comunităților minoritare.

Adversarii multiculturalismului acuză că statul a încurajat particularitățile în detrimentul identității colective, locale și reale, că a creat o societate artificial divizată. Multiculturalismul a ajuns să reprezinte apogeul naționalismului fracturat în „naționalisme” sau particularisme antagonice, disputîndu-și cu forță simbolică egală una și aceeași lume.

Douăzeci de ani după inaugurarea Oficiului pentru Multiculturalism de la Frankfurt, la 15 octombrie 2010, la Potsdam, la o reuniune a organizațiilor de tineret ale CDU (Uniunea Creștin-Democrată) și CSU (Uniunea Creștin-Socială din Bavaria), cancelarul de atunci al Germaniei, Angela Merkel, anunța eșecul multiculturalismului în Germania, într-o formulare clară și care nu promitea pertractări și retractări ulterioare. Multiculturalismul devenea „multi-culti”, un fel de „truli-luli” frivol, o proiecție utopică a unor defazați. Cîteva luni mai tîrziu, premierul britanic David Cameron făcea același lucru la Conferința de Securitate de la München, urmat, de parcă s-ar fi vorbit, de președintele francez Nicolas Sarkozy într-un interviu pe TF1. Atunci cînd pînă și Vaticanul risca aceeași poziție, prin autoritatea președintelui consiliului pontifical pentru cultură, cardinalul Curiei Romane Gianfranco Ravasi, imaginea ideală a unei lumi deschise diversității se tulbura iremediabil.

Populism? Aceste declarații au fost interpretate în cheie dublă: și drept concesii făcute radicalilor, și drept tentative de a nu lăsa o temă de discuție importantă precum cea a imigrării numai în seama extremiștilor. Ceea ce arată că ne aflăm într-o situație deosebit de riscantă în cîmpul acțiunii politice, chiar dacă în cîmpul dezbaterii academice obiecțiile privind conceptul și practicile asociate multiculturalismului nu erau noi. Frapează în același timp faptul că în discursul politic critic la adresa multiculturalismului trimiterile la dezbaterile academice lipsesc cu desăvîrșire, deși – subteran – acestea legitimează parolele politicului. Prin urmare, politicienii știu că se pot apăra ușor invocînd la nevoie dezbateri în curs și dezvoltări teoretice noi dedicate pluralismului cultural, dar, cu excesivă pudoare și multă lejeritate, nu își dezvăluie niciodată „alibiurile” în fața marelui public, care, în lipsa unui context aprofundat al discuției, unei detalieri a reproșurilor, unui proiect substitutiv, face cu strigătul de izbîndă „multiculturalismul a murit“ ce vrea. Absența oricărei urme de doliu la încă un deces pe cîmpul ideilor nobile e cel puțin suspectă.

Pe urmele mai mult sau mai puțin abandonatului multiculturalism de stat a avansat interculturalismul, care încearcă să pună diferitele culturi și subculturi în legătură unele cu altele sub cupola unei „one world“ nu mai puțin utopice. Statul sprijină colaborări și rețele, deci parteneri capabili de dialog. Înțelegerea celuilalt prin trimitere la originea sa, privilegiată de multiculturalism, nu este, trebuie să o recunoaștem, decît cea mai simplă, nu și cea mai subtilă cale de a-l identifica. Înseamnă adesea a-l disloca artificial pe imigrant și pe descendenții acestuia din viața sa cotidiană, din experiențele mult mai bogate în interacțiuni pe care le-a trăit, care ar putea fi exprimate mai bine în proiecte interculturale.

În fine, transculturalitatea ar trebui să fie rezultatul unor bune politici interculturale. E un concept mai degrabă descriptiv decît pro-activ. El surprinde balansul apartenențelor la indivizii multiculturali, dizolvarea granițelor dintre aceste apartenențe, dialogul identităților în interiorul fiecăruia. Diferența între „nativ” și „imigrant” se transformă într-o nuanță: în fond, fiecare cultură este hibridă și transgresivă, permeabilă, cu toții sîntem într-o mai mare sau mai mică măsură, conștient sau nu, mai vizibil sau mai puțin vizibil, purtători ai transculturalității, care trăiesc diasporesc. Dar ce te faci cînd acest Peer Gynt de tip nou e tocmai talahonul global, acest mix de valori de consum și reprezentări patriarhale? Intervenția statului în scopul moderării posibilelor conflicte culturale, în condițiile înmulțirii spectaculoase a scenelor de producție culturală, a dereglementării canalelor de promovare, a virulenței apartenenței, pare mai futilă azi decît oricînd.

Romanița Constantinescu este lector de limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg.

Credit foto: Wikimedia Commons