Tare şi cu forţă

Sînt încă destui trăitori pe faţa pămîntului care simt nevoia să întocmească mereu clasamente. Sau, cu un cuvînt din „bătrîna limbă a zimbri-geţilor”, topuri. Apropo, dacă nu mă credeţi pe mine cu limba zimbri-geţilor, sper să-i daţi credit şi crezare domnului George Cadar, care e de părere, într-un volum publicat la Editura Proema în 2010, că respectiva limbă nu e doar „bătrînă” (nu veche, nici vorbă), ci şi „sfîntă”. În fond, dacă avem un domnitor bătrîn şi un altul sfînt, de ce n-am avea o limbă care e şi una, şi alta? Anyway, vorba zimbri-geţilor, să ne întoarcem la clasamente. De cîte ori n-aţi fost întrebaţi care vă e cartea preferată, filmul preferat, cîntecul preferat? Şi ce e oare aici, în descoaserea asta, dacă nu vîrful unui clasament pe care-l puteţi continua fie printr-un podium, fie printr-o serie descrescătoare valoric – de cinci, de zece sau de o sută de bucăţi? Rob Fleming, protagonistul din High Fidelity de Nick Hornby, trăieşte dominat de o obsesie care se cheamă – iertare, zimbri-geţi dumneavoastră – „top five”: cele mai bune cinci balade de înmormîntare, cele mai furtunoase cinci despărţiri, cele mai rentabile cinci locuri de muncă, cele mai antipatice cinci echipe de handbal, cele mai dramatice cinci simfonii etc. Un moment de sinceritate, acum: n-aţi avut niciodată asemenea porniri? Nu v-a venit niciodată să clasaţi Siena, Bruges, Florenţa, Sevilla şi Saint-Malo pe scara frumuseţii şi a romantismului? Ba da? V-a venit?

Şi mie. Numai că, păcătosul de mine, clasamentele mele sînt de multe ori la polul minus. Poate că aşa m-a deprins viaţa (deşi mă îndoiesc), poate că asta mi-e firea (deşi mă consider solar şi zîmbitor), poate că răul lasă urme mai apăsate decît binele (ei, da, mai degrabă asta să fie explicaţia). Un lucru este cert, vorba iluministului Ilie Dumitrescu: mi se întîmplă destul de des să croiesc clasamente negative. Iar unul dintre ele, poate cel mai stufos, este al lucrurilor – şi al fiinţelor – care mă enervează, îmi strică buna dispoziţie, mă fac ciufut şi dornic de revanşă. Aici intră de-a valma Guvernul, cărţile motivaţionale, arbitrii englezi de fotbal, Diana Şoşoacă, patetismele de pe Facebook, Guvernul, algele de la malul mării, moderatorii loviţi de streche, expresia „te pupic”, comentatorii de fotbal, maiourile cu găurele, firele de păr de pe săpunuri, Guvernul, bătutul covoarelor la şapte dimineaţa, mîncarea de gutui, cofetăriile închise lunea, tricourile care intră la apă, grătarele la aer curat, Guvernul etc.

De fiecare dată cînd încerc să organizez ierarhic materialul, locurile din clasament se schimbă, iar ceea ce era pe locul 7 săptămîna trecută poate să urce pe 4 sau să coboare pe 11 săptămîna asta. Cu o excepţie: primul loc. Acolo stă mereu acelaşi lucru – de fapt, un nărav care îmi tamponează nervul acustico-vestibular, sistemul nervos şi echilibrul sufletesc. Indiferent cîte meciuri vor mai strica arbitrii englezi, indiferent ce impostori se vor mai oploşi pe la Guvern şi indiferent cum se va mai da în spectacol Diana Şoşoacă, premiul întîi cu cununiţă de pe lista mea de enervări va rămîne acelaşi: vorbitul tare. Oriunde: pe stradă, pe scara blocului, în magazin sau la restaurant, dar mai cu seamă în mijloacele de transport în comun. De ce? Fiindcă, spre deosebire de celelalte locuri, mijloacele de transport în comun sînt pentru mine spaţii de lectură. Există, cred, sute de oameni care s-au obişnuit cu imaginea mea citind cuminte în metrou, în tramvai sau în autobuz. În tren sau în avion. Cu unii dintre ei schimb cîteva vorbe, mereu la iniţiativa lor. Cu alţii mă fotografiez pentru consemnarea vizuală a neaşteptatei întîlniri. Iar în rest, citesc. Sau încerc. Dacă sînt lăsat.

Spre a-mi demonstra consecvenţa, reproduc un fragment dintr-un interviu pe care mi l-a luat Melania Cincea la Timişoara cu exact zece ani în urmă, cînd, fiind prima noastră întîlnire, ne furlandiseam protocolar şi vorbeam cu „dumneavoastră”. La întrebarea „Cînd vă uitaţi în jur, ce vă exasperează?”, răspunsul meu a fost următorul: „Greu de ales. Totuşi, ce mă deranjează cel mai mult este vorbitul tare. De aceea, în mod reflex, şi la acest interviu vorbesc încet. Îmi displace profund, pentru că văd în vorbitul tare o formă de năvală în viaţa mea. Eu mă comport, de obicei, în registrul discreţiei. Cînd merg la hotel, cer o cameră unde este linişte – nimeni nu mi-o garantează, evident. În metrou, mă uit urît la oamenii care vorbesc tare între ei sau la telefonul mobil. Mă deranjează vecinii pe care-i aud. Sigur, există lucruri mult mai supărătoare, mai grave, dar eu am făcut o fixaţie pentru aşa ceva. Pentru că asta mi se pare o formă gravă de impoliteţe – să dai buzna în viaţa celuilalt prin felul în care îţi foloseşti capacitatea pulmonară. E un fel de invazie, de cotropire. Eu, cu vocea mea, am pretenţia că nu năvălesc în viaţa nimănui şi nu i-o stric. Şi-atunci, le cer celorlalţi liniştea de care am nevoie, de pildă, ca să citesc în tren. Dar e un lucru pe care, la drept vorbind, îl obţin destul de rar”. (Site-ul putereaacincea.ro, 13 martie 2014, interviu cu titlul „Se poate face o operă de minimă însănătoşire, cu condiţia să nu ţi-o propui”.)

Gîndesc şi reacţionez la fel şi astăzi. Probabil că voi face la fel şi peste 10, şi peste 15, şi peste 20 de ani, dacă mă vor mai ţine creierul şi picioarele. Sigur, e egoist să te enerveze mai mult vorbitul tare în metrou decît marea corupţie, criza de tifon din spitale sau şcolile fără grupuri sanitare decente. Dar ăsta sînt şi nu mă schimb. Am – romantic şi utopic – pretenţia reciprocităţii, ca în Divizia A de pe vremea lui Jean Pădureanu, Romică Paşcu şi Gheorghe „Pinalti” Ştefan: vreau să fiu deranjat atîta cît deranjez. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Nu cred că se poate plînge nimeni pe lume că i-am tulburat vreodată rosturile, gîndurile sau odihna. Aşa stînd lucrurile, oare nu pot pretinde să nu fie tulburate nici ale mele de unul şi de alta? E absurd să-mi doresc vecini manieraţi şi călători care nu urlă? Dacă e absurd, poate îmi explicaţi de ce în unele trenuri din Occident există vagoane ale liniştii, în care excesul de decibeli e interzis şi în care ciudaţii care citesc îşi pot trăi patima fără perturbări fonice.

Vin dintr-o familie în care discreţia şi vorbitul la do de jos au fost cuvinte de ordine. E adevărat, ceea ce în copilăria mea era bună-creştere poate trece acum drept inadecvare sau handicap. Ţin minte că, la doi-trei ani, am început să alerg prin sufragerie, iar tata m-a oprit şi mi-a spus: „Alergăm afară. Aici, nu. Jos, sub noi, sînt oameni”. La proxima tentativă de sprint, m-am oprit singur după doi paşi, am arătat spre parchet şi i-am spus tatei: „Nu fugim. Jos sînt oameni”. Da, cunoaştem, chingi, dresură, oprelişti, inhibarea creşterii naturale, constrîngeri şi convenţii. Aşa o fi. Dar cred în continuare că vorbitul tare în public e o formă de nepăsare faţă de confortul minim al celorlalţi şi, prin asta, o formă de nesimţire. Metroul de azi e un asemenea spaţiu al bunului-plac auditiv. O constată oricine călătoreşte cu el şi se simte agresat de tămbălăul produs de ceilalţi. Sigur, există şi aici trepte şi niveluri. Nu te poţi aştepta ca nişte liceeni ieşiţi de la ore să se poarte ca la convenţia ursulinelor. Te aştepţi, în schimb, ca domnii şi doamnele care asigură „paza garniturii” să nu urle unul la altul ca de pe munte pe munte. Or, exact asta se întîmplă. Cetăţenii în cauză se comportă de parcă metroul ar fi al lor, iar tu ai fi o entitate tolerată, beneficiarul unui favor. I-am văzut şi i-am auzit de multe ori. Se întîlnesc la mijloc de tren şi se aşază faţă în faţă, fiecare pe bancheta lui, după care încep să strige unul la celălalt. Lozinca lor e „tare şi cu forţă”. Sînt oameni dintr-o bucată, care nu au nimic de ascuns, iar tu afli fără voia ta o mulţime de lucruri de care te-ai lipsi bucuros.

Sigur, cetăţenii de la pază nu sînt singurii poluanţi. Oricine are un coleg cu care a ieşit de la serviciu sau un telefon mobil ţine în raniţă bastonul de terorist auditiv. E greu de stabilit cine enervează mai mult: mama care ţipă în telefonul mobil la fiică sau insul ras în cap care se uită la tot felul de materiale cu volumul dat la maximum. Şi e la fel de greu de străpuns platoşa nesimţirii. Poţi să încerci, dar nu-ţi garantează nimeni reuşita. De pildă, poţi să te uiţi cu un interes simulat la cel/cea care urlă la telefon, în ideea că la un moment dat îi vei atrage atenţia şi va umbla la butonul de volum. Am făcut-o cu o doamnă care răcnea ostăşeşte la cineva de acasă şi mi-am înfipt privirile în figura ei ca o cocă de cozonac cu stafide. M-a remarcat într-un tîrziu şi m-a interpelat scurt: „Aveţi vreo problemă?”. „Nu”, am răspuns. „Păi, şi de ce vă uitaţi aşa la mine?”, a venit a doua întrebare. „Sînt foarte atent să nu scap nimic. Înţeleg că de-asta vorbiţi atît de tare, ca să vă aud şi eu.” „Hai, că nu eşti normal la cap”, m-a retrogradat doamna, cu dispreţul mustindu-i în pupile.

De atunci, mi-am învăţat lecţia. Ori de cîte ori mă deranjează cineva, îi arunc o privire de o ostilitate deplină (If looks could kill, cînta duetul Heart pe vremuri), mă ridic ofuscat şi mă duc mai încolo, cu rucsacul pe un umăr, cu cartea şi cu ochelarii într-o mînă. Avantaj: metroul e lung şi găseşti locuri pe scaun, mai ales dacă n-ai nevoie de el la ore de vîrf. Dezavantaj: poţi să nimereşti lîngă alt nesimţit. Sau să se aşeze lîngă tine la prima staţie.   

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Libertatea de depresie (Editura Humanitas, 2024).