The best things in life are free

Ce nu putem cumpăra cu bani într-o lume-tarabă, în care orice dialog pare a fi o negociere, iar interlocutorii își schimbă între ei rolurile de vînzător și de cumpărător? Acest continuu do ut des (îți dau ca să-mi dai), mutilant și uniformizator, induce ideea că totul are un preț, rămîne doar să-l afli și să-l achiți. Din momentul în care ai îmbrățișat gîndul că sinele tău extins este alcătuit, așa cum teoretizează, încă de la finele veacului al XIX-lea, filozoful și psihologul american William James, dintr-o sumă de posesiuni simbolice și concrete, în care se amestecă de-a valma trupul și spiritul, casa, familia, terenurile, conturile din bănci, genealogia (strămoșii, dar și descendenții de marcă) etc., te-ai mutat dinspre teritoriile verbului a fi către cele ale verbului a avea sau, în cel mai bun caz, le-ai amalgamat. În același sens, Jean-Paul Sartre acreditează ideea că singura cale de a ști cine sîntem este de a analiza ceea ce posedăm (Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, traducere de Adriana Neacșu, Editura Paralela 45, 2004).

Dacă ne întoarcem privirea spre lumea tradițională și cercetăm zestrea paremiologică românească (și nu numai), constatăm că există proverbe care nu încurajează acest mod de gîndire. „Haina nu-l face pe om“ indică faptul că o vestimentație elegantă, somptuoasă, nu este garanția pentru un caracter sau un comportament pe măsură, lucru demonstrat adesea de cei care-și doresc să facă parte din elitele sociale, dar nu sînt decît niște nouveaux riches, ce-și vor da rapid arama pe față, demonstrîndu-și inadecvarea la statutul social rîvnit. Poți cumpăra la prețuri exorbitante haine luxoase și accesorii de la brand-uri care trasează direcțiile în modă, dar nu e suficient pentru a avea un stil, pentru a ști să-ți potrivești și, mai ales, să-ți porți cu distincție veșmintele. Dintotdeauna oamenii s-au folosit de artefacte pentru a marca apartenența la o clasă socială sau pentru a indica un anumit rang în ierarhia comunității lor, iar astăzi, parcă mai mult decît oricînd, piesele vestimentare și accesoriile de tot felul (inclusiv device-urile) tind să devină un fel de cîrje simbolice ale ființei, suplinind carențe comportamentale sau de educație și aureolînd personaje hîde și șchioape, care-și doresc cu ardoare să joace partitura unor personalități. E lesne de înțeles că poți cumpăra haine de firmă, extravagante, dar nu poți achiziționa, deodată cu ele, și rafinamentul necesar purtării lor.

Nu îmi propun să zăbovesc pe marginea acestor aspecte, mai ales că despre conceptul de sine extins și despre posesiunile care încearcă să contureze profilul unui individ sau „să-i umple” spațiile albe, printr-o suită de validări și de transferuri simbolice venite dinspre exterior, s-a tot scris în studii de specialitate (le-aș invoca aici doar pe cele ale lui Russell W. Belk, „Possessions and the Extended Self”, din Journal of Consumer Research, vol. 15, septembrie 1988, pp. 139-168, și Philip Cushman, „Why the Self Is Empty – Toward a Historically Situated Psychology”, în American Psychologist, vol. 45, No. 5, mai 1990, pp. 599-611). Am să mă refer, în schimb, la realități mai puțin palpabile sau observabile la o privire rapidă. Spunem adesea că nu putem cumpăra cu bani exact lucrurile esențiale pentru bunăstarea noastră ca oameni: respectul, prețuirea, dragostea sau încrederea celuilalt.

Nu putem cumpăra cu bani răbdarea și demnitatea în propriile suferințe. Chiar dacă există servicii de îngrijiri paliative, menite să ne ușureze trecerea prin văile plîngerii unei boli terminale, de pildă, ele nu ne pot procura, contra cost, și puterea lăuntrică de a accepta cu stoicism degradarea inerentă și durerile atroce. După cum nu putem plăti pentru a îndura noi (sau măcar pentru a împărți în felii egale, pentru a le face mai ușor de suportat) durerile celor pe care-i iubim. O mamă torturată de chinul copilului ei și-ar da cu siguranță ultimul ban pentru a avea dreptul să-i ridice ea crucea. Un îndrăgostit care asistă neputincios la boala ce macină corpul iubitei ar fi fericit să i-o poată alina, asumîndu-și măcar o parte din starea ei de disconfort. Problema aceasta și-o pune acut C.S. Lewis, într-o carte (De ce, Doamne? O radiografie a suferinței, traducere de Tatiana Niculescu, Editura Humanitas, 2024, p. 64) scrisă în urma cutremurului lăuntric provocat de pierderea soției sale, Joy Davidman. El chestionează deopotrivă sinceritatea asumării în necunoștință de cauză, dar și posibilitatea reală de a prelua chinul celuilalt: „Pe urmă te trezești bîiguind: «De-aș duce eu povara sau ce e mai greu sau măcar o parte, în locul ei». Dar, cît timp nu se știe miza, nimeni nu poate spune cît de serioasă e oferta. În momentul în care chiar s-ar putea prelua povara altuia, atunci, pentru prima oară, ar trebui să ne dăm seama dacă chiar am vorbit serios sau nu. Dar ne este vreodată îngăduit să ducem povara altuia?”.

Nu putem cumpăra, de asemenea, capacitatea de a ne aminti sau de a uita. S-ar putea replica însă că există medicație pentru încetinirea procesului de uitare sau forme de psihoterapie capabile să ne ajute să facem una dintre cele două operațiuni menționate anterior: să aducem la suprafața memoriei, pentru a rezolva lucrurile îngropate care continuă să ne afecteze subteran, sau, dimpotrivă, să excludem măcar din primul cerc al proximității acele amintiri a căror rememorare ne produce constant o senzație de neplăcere sau reînvie timpul unor traume.

Dintre toate lucrurile pe care nu le putem cumpăra (cine știe, poate viitorul va schimba această stare de fapt, deși mi-e greu să cred), două îmi stăruie în minte, scînteind ca o Fata Morgana în inima deșertului din mine: primul este ubicuitatea. Dac-am putea fi, concomitent, prezenți în mai multe spații, nu ne-am simți vinovați că sîntem nevoiți să alegem între diferite realități, le-am da curs tuturor. Uneori, în aceeași zi și în același interval, au nevoie de noi oameni foarte dragi în locuri diferite și, inevitabil, pe unii dintre ei sîntem nevoiți să-i refuzăm, acumulînd astfel frustrări, vinovății și tristeți de tot felul. Cel de-al doilea privește incapacitatea noastră de a trăi anumite episoade ale vieții fără a-i răni pe cei din jur, care îmbrățișează sau respiră realitatea altfel decît noi. Cîteodată, libertatea mea de a mă manifesta exact așa cum simt poate hrăni nefericirea celui de lîngă mine. Și-atunci ce-ți rămîne de făcut? Să te ascunzi, să minți, să ocolești, pentru a nu răni, sau, dimpotrivă, să spui răspicat ce ai de spus, să te arăți în lumina adevărurilor tale, slujind pînă-n pînzele albe nevoii de autenticitate și de eliberare de orice constrîngere socială, religioasă, comunitară? Altfel spus, ne putem oare cumpăra libertatea de a gîndi, de a simți și de a acționa – exact așa cum ni se pare potrivit –, chiar cu prețul  nefericirii celorlalți?

Ce nu putem cumpăra cu bani? Foarte multe dintre lucrurile pe care le-am dori cu ardoare pentru noi, dar, mai ales, pentru copiii noștri: noroc, fericire, dragoste, înțelepciune sau senin lăuntric. Oricîți bani am fi dispuși să plătim, nu vom putea înălța niciodată de jur împrejurul lor fortificații care să-i protejeze de tristeți sau de dezamăgiri, de frici sau de eșecuri.

La final, cînd trag linie, înțeleg ceea ce am intuit de dinainte de a mă așeza în fața laptop-ului pentru a scrie: cele mai mari dorințe ale noastre nu pot fi puse pe un taler de balanță, echilibrat, pe celălalt taler, de un săculeț cu bani, chiar dacă trăim cu impresia că am obține sau ameliora ceva (și) cu ajutorul lor. Banii nu aduc fericirea – iată o idee discutată și investigată în cercetările sociologice desfășurate în diverse colțuri ale lumii, pentru a constata gradul de mulțumire al indivizilor în fața vieții, corelat cu nivelul lor de trai. Desigur, pe primele locuri din topurile fericirii se plasează țări bogate, precum Finlanda, Danemarca, Islanda sau Suedia, dar acest fapt nu exclude fericirea prezentă într-o suită de comunități sărace – din Tibet, Bhutan sau Mongolia, de pildă –, unde bucuria oamenilor pare a avea alte resorturi interioare, corelate frecvent cu mediul natural în care se desfășoară existențele.

Banii nu pot negocia iertarea, nu pot răscumpăra greșelile și nici șterge amintirea situațiilor dureroase. Nu pot întoarce timpul în loc, pentru a ne rescrie trecutul cu instrumentele prezentului și cu intuiția a ceea ce va urma. Puterile lor sînt, să o recunoaștem deschis, limitate, și sfera de acțiune poate fi cartografiată doar la suprafața lumii.

Adaug celor menționate anterior și imposibilitatea de a plăti pentru inspirația necesară scrierii unui text despre... ceea ce nu putem cumpăra cu bani. Ca să nu închei, totuși, într-o notă pesimistă, v-aș propune să privim jumătatea plină a paharului realității și să ne amintim, ascultînd melodia lui Bing Crosby, că cele mai bune lucruri în viață nu costă nimic.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților și antropologie culturală.