Timpul verii, ca un elastic

În copilărie, timpul verii mi se părea nesfîrșit, era oricum un altfel de timp decît cel de acum, puteai trage de el ca de un elastic. Din 15 iunie, atunci cînd luam vacanță, și pînă în septembrie mi se părea o eternitate. Poate și din cauza faptului că verile erau altfel programate, împărțite pe felii așa cum împărțeai un pepene mare și copt pe care nu-l puteai mînca decît în luna august, pentru că doar atunci era sezonul lor, nimic nu era haotic sau neprevăzut ca acum – cea mai mare parte a verii o petreceam la bunicii de la Cluj, apoi se mai întîmpla să plec în vreo tabără, iar august era luna de concedii pentru mai toți oamenii muncii, ceea ce implica un sejur de 12 zile pe litoral, cu bilete cumpărate prin ONT, și un altul la munte, la o gazdă pe care o anunțai din timp că vei veni, să-ți păstreze camera cea bună. Călătoriile în străinătate erau excluse din start, nu aveai unde, nu aveai voie. Așadar, toți colegii mei de la școală aveau vacanțe identice cu a mea – chiar dacă bunicii lor nu locuiau la Cluj, ci la Suceava sau la Alexandria sau, în cele mai multe dintre cazuri, undeva la țară, de obicei părinții își pasau copiii la bunici și ca să scape de ei măcar o lună, două pe an, dar și ca să nu-i chinuie în căldura infernală din București unde nu aveau alte opțiuni de distracție decît „spatele blocului”.

De cînd am devenit adult, niciodată nu știu unde îmi voi petrece vara următoare, în iunie intru în panică să nu o irosesc aiurea, să nu mă trezesc în septembrie că a trecut vara și nu am făcut/trăit nimic semnificativ, căci nu fac parte din acea categorie de oameni care își rezervă camere de hotel cu un an înainte. Însă mereu vara mă surprinde, mereu o călătorie aparent banală se transformă într-una memorabilă, cum s-a întîmplat în 2019, cînd am plecat cu mașina la un workshop în Croația, deci la o întîlnire profesională, iar la întoarcere ne-am rătăcit prin munții Bosniei, m-am îndrăgostit de Sarajevo și am nimerit pe niște coclauri din Serbia unde nu cred că voi mai ajunge vreodată. Sau a mai fost vara în care trebuia să muncesc, să fac o documentare pentru o carte de bandă desenată și m-am pomenit într-o adevărată expediție prin Banatul montan. Pentru un om care scrie, călătoriile, mai ales cele neplanificate, sînt indispensabile pentru că pînă și un drum pînă la Slatina sau la Tecuci îți poate scoate în cale o poveste, niște personaje noi. Și tot pentru un om care scrie, mobilitatea și schimbarea mediului pot provoca acel declic uneori atît de necesar. De aceea s-au inventat rezidențele literare. Înainte existau casele de creație, multe dintre ele au ajuns acum în paragină, își aveau și ele rostul lor – scriitorul iese din rutină, ajunge într-un loc liniștit, respiră aer curat (de munte sau de mare) și lucrează. Cu rezidențele de azi e mai complicat – trebuie să faci o aplicație, să convingi un juriu, să îți cîștigi rezidența, pe scurt să muncești pentru ea. Iar cînd ajungi acolo, în rezidență, te simți cumva obligat să scrii, chiar dacă uneori n-ai inspirație, deși scopul rezidenței e cu totul altul, cel de a avea un timp (al verii) doar pentru tine, de a cunoaște pe îndelete un oraș, o comunitate și de a-ți pune ordine în gînduri, iar scrisul vine abia după aceea, atunci cînd te întorci acasă. Datorită unei rezidențe neașteptate, vara lui 2022 a devenit pentru mine „vara albaneză”, o vară pe care nu o voi uita niciodată. Nici n-aș avea cum, din rezidența aia, dintr-o călătorie prin Albania în căutarea unor strămoși pe jumătate fictivi chiar s-a născut o carte, e aproape gata. Tot datorită unei rezidențe, vara acestui an va rămîne indisolubil legată de Oradea, un oraș din celălalt capăt al țării unde nu ajunsesem niciodată. Acum mă simt cumva și „de la Oradea”, așa cum mă simt și din Albania. Despre verile noastre dilematice este vorba în acest Dosar – cu ce ne-am ales din ele?