Toate drumurile duc la Roma

...spune o veche expresie, care nu se referă la vreo hartă rutieră, ci exprimă la modul figurat atracția irezistibilă a cetățenilor lumii antice pentru Cetatea Eternă, cum i se mai spune orașului de pe cele șapte coline. Această neobișnuită forță gravitațională, amintind de felinarele care subjugă cu lumina lor fluturii în noapte, are și alte noime, ținînd fie de atributele puterii și gestionării ei – astăzi se vorbește în mod curent despre „a treia Romă” –, ori oferind inițiaților decodificări ce pun într-o lumină aparte seducția, sentimentele, viața: citiți cuvîntului Roma invers!

Spre a încadra în tema despre amor, îmi propun înainte de orice să deslușesc sfera de înțeles a termenului, recurgînd la etimologia lui (în care se află inculcată propria-i istorie) și luînd apoi „urma” indicilor semantici dobîndiți de-a lungul timpului, participînd adică la aventura sau avatarurile cuvîntului pînă la sensul/-rile din contemporaneitate. În absența acestor repere, vocabula amor ar pluti imponderabil prin imaginația celui/celor care răspund provocării de față, lăsînd imaginației libertatea de a bate cîmpii cu grație deplină pe aliniamentele semantic generalizante ale limbii (scrise ori vorbite) care nu este niciodată privativă de sens.  

Fiu al zeiței Venus, cu un tată incert (Mercur?, Jupiter?, Marte?), Amor și-a făcut simțită prezența încă din anno urbis conditae, ca zeu al iubirii. Sub înfățișarea rozalie a unui copil bucălat, cu aripi, arc și tolbă cu săgeți, nu întîmplător gol-goluț, Amor sau Cupidon (lat. Cupido, „dorință”), ca și Eros, zeul iubirii la vechii greci, întruchipa instituția atracției erotice, instinctele iubirii, dorințele carnale și afecțiunea interumană. Vîrsta ingenuă a trăgătorului cu arcul ne dă de înțeles că rostul săgeților asupra țintelor era mai degrabă al  întîmplării, capriciului sau de-a dreptul al erorii, după cum se și întîmplă cu iubirea de cînd lumea. Ar mai fi de adăugat aspectele, cum să le spunem, disjuncte ale puternicei influențe exercitate de către cele două mari culturi ale antichității europene: vechii greci se foloseau ca formă de salut de „haire” (fii fericit!), în timp ce opțiunea latinilor era pentru „salve” și  „valeo”, adică fii puternic, sănătos, despărțind cele două popoare în filosofi și cuceritori.

Originea latină a cuvîntului amor, dar mai cu seamă faptul că era activ în credințele mitologice ale populației, ar fi trebuit să-i perpetueze numele în limba română. În fond, limba pe care o vorbim reprezintă un fenomen evolutiv continuu. Dacă, totuși, termenul a ieșit din uz, faptul se explică prin acțiunea legilor fonetice asupra vorbirii, „legi” care au modificat pronunțarea unora dintre cuvintele împrumutate, dînd naștere unor confuzii omonimice (vorbirea și scrierea identică sau aproape identică a unor dublete de cuvinte cu sensuri total diferite). Amor este unul dintre multele exemple de acest fel: verbele „habeo, habere” (a avea) și „amo, amare” (a iubi, a îndrăgi, a-i plăcea) dădeau ca unic rezultat, la persoana a II-a, te am. Pentru dezambiguizarea sensurilor, vorbitorii acelor timpuri s-au aflat în situația alternativei, iar frecvența în uz a lui a avea a determinat eliminarea și înlocuirea celuilalt cu alți termeni indubitabil clari ca sens: verbele a iubi și a îndrăgi, ambele de origine slavă. Limba română are o lungă serie de perechi omonimice care, de-a lungul timpului, au generat astfel de probleme conducînd la soluționări pe care numai specialiștii în istoria limbii le cunosc, deși istoria acestor evoluții lexicale n-ar fi lipsită de interes pentru artiștii cuvîntului, mai ales a poeților care „își dezmiardă iubitele”. În consecință, vorbitorii au apelat la dragoste și iubire, sinonime aproape perfecte cu amor, pe care l-au îndepărtat din uz.

Amor (și Eros) reintră în circuitul lexicului nostru pe cale livrescă, deci ca neologism. Paul Iorgovici îl amintește, primul, într-un dicționar apărut în 1794, preluîndu-l prin filieră italiană după „amare” (a iubi). Este menționat apoi într-o traducere din Scrisorile persane ale lui Montesquieu, făcută I.C. (Ioan Cantacuzino), unul dintre poeții sfîrșitului de secol al XVIII-lea, care își propunea „să întrupeze neîntrupări” și „să iconească nevederi” în versurile acelei dimineți a liricii noastre. Ca neologism, cariera sa prinde contur în rîndul elitelor culturale (cîte și cum erau) din perioada de început a secolului următor, cînd tinerii dornici de cultură, bonjuriștii moldoveni și spudaxiții munteni, îl contrapun sinonimelor iubire și dragoste, frecvent folosite de marea masă a vorbitorilor. Pînă la difuzarea lor largă, amor (și eros) întîmpină rezistența la nou, fiind  plasați în zona rarefiată a termenilor neologici, din care unii fac un crez intelectual, iar alții prilej de continuă dispută ironică și persiflare. Interesați de fenomenul social, prozatorii se folosesc de acești termeni ca de o unealtă de luptă internă, trident (amor, iubire, dragoste), în timp ce intimismul autorilor lirici scoate pur și simplu din discuție respectiva practică.

Autor de Psaltichii (manuale de cîntece bisericești), Anton Pann publică o carte de versuri intitulată Spitalul amorului (1852), alăturare de termeni care acreditează răspîndirea cuvîntului amor și în rîndul cititorilor care se hrăneau spiritual din cultura populară. În pofida apartenenței autorului la tagma preoțească, cartea abundă în versuri popular-laice, cînd ironice, cînd tînguitoare, în genul manelelor pe care Barbu Lăutaru le cînta pe la casele boierești. Un alt apropiat al lui Pann, Nicolae Filimon, scrie cam în aceeași perioadă nuvela „Aventurile unui slujnicar, sau gentilomii de mahala“, asimilînd termenului de slujnicar pe cel de gentilom, în care, slujnicarul ce se vrea gentilom folosește cu emfază cuvîntul amor, fără însă a renunța definitiv la dragoste sau iubire. Dacă trecem de la Mitică Rîmătorian la Rică Venturiano, junele din O noapte furtunoasă, la Dandanache sau „cetățeanul turmentat” din O scrisoare pierdută, ori la personajele din D’ale carnavalului, ale dramaturgiei lui I.L. Caragiale, se constată că frecvența utilizării perechilor amor/dragoste, iubire este plină de intenții caracterologice, discriminatorii și antagonice. Cel mai vehement în această privință este Ion Creangă, care spune un mare adevăr în dreptul cuvîntului dragoste și aruncă în deriziune pe amor. Piesa de teatru (începută, dar, din nefericire, neterminată) se intitulează  Amor ghebos și dragoste chioară și confirmă, încă din titlu, intențiile stilistice ale marelui povestitor.

Compensația pentru reintroducerea termenului în literatură vine dinspre lirism și poeții romantici, în poeziile cărora amor, iubire, dragoste nu se concurează, ci exprimă la unison intensitatea și unicitatea trăirii sentimentelor, fiindcă emoțiile sînt mai sincere decît  discursurile. Trecînd peste „episodul” Eminescu, închei amintind că Perpessicius, cunoscut mai puțin ca poet, redă termenului toate drepturile contestate din pricinile arătate mai sus, în ciclul de versuri Amoruri: Vectorius amor, Rusticus amor, Philantropicus amor, Academicus amor. Eruditul critic și istoric literar, eminescologul care a deschis seria editării Operelor lui Eminescu știa, neîndoios, că Toate drumurile duc la Roma.

Lucian Chișu este critic și istoric literar, cercetător, în prezent director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”.

Credit foto: Wikimedia Commons