Top 5 lucruri care mă scot din sărite. Azi

Dacă ne-am mai intersectat prin vreun text, probabil printre primele lucruri pe care vi le-ați spus despre mine a fost și: „Vai, cîți nervi are fata asta, săraca!”. Și multă vreme aș fi crezut că aveți dreptate, am avut o relație dificilă cu furia pînă să descopăr mersul la psiholog și alte miracole ale vieții moderne. Apoi am început o interacțiune mai sănătoasă cu propriile trăiri negative, iar asta e o sabie cu două tăișuri: nu mai reacționez disproporționat cînd mă enervez (ce tăiș bun!), dar ajung să petrec mai mult timp cu gîndurile care m-au adus în acel punct, care mă fac să disec ce simt și de ce, astfel că-n final petrec mai multă vreme bălăcindu-mă în nervi, chiar dacă îi diluez, îi trec prin multiple filtre și bag degetul prin toate găurile lor ca să văd din ce-s făcuți (ce tăiș ascuțit!). Pentru că zilnic mă scot în sărite varii lucruri, de la zeci la sute, și pentru că acum totul depinde mai mult de context și furiile mele sînt flexibile și agitate ca un păr de Medusa, dificil de apucat în special din exterior, aleg pentru acest text un Top 5 al lucrurilor care mă scot din sărite numai azi.

Femeile cu care stabilești o întîlnire și care vin cu un copil atîrnat de ele. Nu o spun în sens romantic, ci mă refer la amice și prietene care se așteaptă ca viața ta să se schimbe odată cu a lor. Și nu are cum să fie așa, oricîtă înțelegere și disponibilitate ai avea. Știu, extrem de controversat, dar atît cer: spune-mi dinainte că vii însoțită, nu mă pune în fața faptului împlinit și nu face „glumițe” cu copilul tău despre cum: „Off, știu că vrei și brioșică, și ciocolată, și o altă ciocolată caldă, plus o limonadă cu portocaliu și una cu roz, cum are doamna din celălalt capăt de restaurant, dar nu îți ia mama, vezi că Anca are bani, discută cu ea”. Nu, poate Anca nu are și nu, poate Anca nu vrea. E prima sau a doua oară cînd îți văd urmașul, știu că o să rezulte că-s ultima zgîrcită sau lipsită de inimă și compasiune, dar vreau, vreau, vreau să am libertatea de a decide ce fac și cu 2 lei, și cu 2.000, fără a fi aproape trasă pe sfoară, aproape manipulată că „uite ce ochi mari face Măiuța, chiar nu-i iei nimic?”.

Cei care se prăjesc, la fel ca mine, la temperaturi de aproape 45 de grade Celsius, dar care insistă că nu e cald nici măcar acum, știu ei cum e cu „încălzirea globală” – ghilimelele lor, nu ale mele, da? Știu ei adevărul care se încearcă să ne fie ascuns, și-anume că planeta asta e o oază perfect echilibrată, că divinitatea ne protejează oaza indiferent de capriciile naturii… care oricum nu există. Sau cam așa ceva. Nu știu să reproduc pe de rost exercițiile de creativitate ale celor care susțin că apa nu e udă chiar și-atunci cînd s-au scufundat de mult și mai-mai că nu mai pot să-și țină capul la suprafață ca să respire și să bolborosească faptul că „ăștia” ne mint.

Bărbații care se referă la partenerele lor cu apelativul „remorcă”. Am periodic cîte o postare pe social media despre asta, pare că mă afectează la fel ca altele care ni se spun, poate mai grele. Însă implicațiile pe care le văd în acest dezgustător „remorcă” mă dărîmă de fiecare dată, mi se pare atît de nedrept ca doi oameni uniți prin liber consimțămînt să ajungă să se refere la celălalt de parcă i-ar fi temnicer, nu partener ales cu același cap care acum este folosit pentru a descrie cum femeia aia stă agățată, săraca, în urma și mai sărmanului bărbat care nu are de ales, probabil, și se sacrifică prin faptul că o ține acolo, în urma lui. Remorca, acest loc cu care transporți ce ai mai murdar și mai voluminos, că ce-i bun și curățel și-ți place poți să pui pe bancheta din spate, poate chiar în dreapta, lîngă tine. Dar nu, remorca asta dezgustătoare e acolo, în spate, departe de tine și totuși de nedezlegat, eroule care te sacrifici pentru a o ține legată de tine, căci singură n-ar ști să-și stabilească direcția și să ajungă într-acolo.

Oamenii care-mi explică ce vreau să spun, indiferent de context. Contrazicîndu-mă atunci cînd relatez experiențe profund personale. Și nu, nu emit adevăruri și nici măcar păreri despre ceilalți atunci, pur și simplu zic cum treceam strada și m-am împiedicat de o frunză sau ceva extrem de banal, iar interlocutorul-declanșator de nervi începe să-mi descrie frunza și mă corectează: nu era tocmai stradă, mai degrabă alee. Sau, dimpotrivă, bulevard. Ceva-ceva trebuie să fie cum spune celălalt, nu cum spun eu, iar astfel de atitudini mi se par întotdeauna pe cît de nepoliticoase față de interlocutor, pe atît de contraproductive în orice situație – personală, profesională, limită.

Profesioniștii care dau dovadă de neprofesionalism. Pe cît mă fascinează o experiență plăcută într-o instituție de orice fel, pe atît de mult mă irită ca asistenta medicală care-i stă alături medicului care îmi cioplește mandibula după o anestezie care nu prea are efect să chițăie lucruri personale, să-mi scape ceva pe gît pentru că nu-i atentă, să-mi zdrobească mîna stîngă sub șoldul ei drept pentru că e fascinată de „domdoctor” în sus, „domdoctor, ihihihi” în jos, în timp ce încearcă să-l agațe cu neîndemînare și mult penibil – care nu știu dacă există obiectiv sau e acolo doar pentru că sînt și eu. Or, eu și flirtul altora – la fel ca certurile și discuțiile despre diareea cățelului – n-ar trebui să fim în aceeași încăpere într-o situație profesională.

Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN, are în pregătire volumul de poezie Pămîntul Plath.