Transformările creierului – dragostea pasională

De la concepere și pînă la moarte, creierul nostru este într-o permanentă transformare. Sînt cel puțin două fenomene care merită menționate, explicate, cînd încercăm să înțelegem aceste transformări. Primul este neuroplasticitatea, care reprezintă capacitatea caracteristică doar neuronilor de a face și a desface sinapse (legături între neuroni, care permit transmiterea impulsului nervos), în funcție de acțiunile pe care decidem să le facem în mod repetat sau, din contra, de cele pe care nu le mai facem o vreme îndelungată. Astfel, cînd folosim pentru prima oară o aplicație, sîntem foarte stîngaci, ne ia mult timp și sîntem iritați că trebuie să o învățăm. Apelînd apoi la aceasta frecvent și repetat, utilizarea devine facilă și ne bucurăm că reușim să ne atingem scopul. Ce s-a schimbat în creierul nostru? Prin neuroplasticitate, s-au format neurocircuite care acum se activează rapid. Acest tip de învățare are în spate un proces molecular care se numește potențare de lungă durată, ce asigură o excitare eficientă a rețelelor neuronale. Pe de altă parte, atunci cînd nu mai efectuăm anumite activități perioade lungi de timp, uităm, pierdem capacitatea de a face acele lucruri pe care odată le învățaserăm, la nivel cerebral apare depresia de lungă durată. Pe lîngă neuroplasticitate, cred că mai este relevantă, pentru discuția de față, înțelegerea faptului că în creierul nostru sînt diferite arii și neurorețele care se activează cînd facem anumite lucruri, cînd percepem anumiți stimuli sau cînd avem anumite stări. În pofida a ceea ce se crede și se spune în lumea profană, toate părțile creierului nostru sînt folosite, însă nu simultan. Fiecare parte a lui are mii de conexiuni cu alte zone și este responsabilă de o anume funcție – așa cum, de exemplu, lobul occipital se ocupă de percepția stimulilor vizuali. Din perspectivă filogenetică este interesant cum anumite funcții foarte vechi sînt conservate și au în spate activarea anumitor neurocircuite, așezate în aceleași zone. Un exemplu de acest fel este reacția la frică, la pericol – aceea de a te lupta, a fugi sau a sta nemișcat (fight or flight or freeze), care se bazează pe o zonă de creier foarte veche – creierul reptilian, cum mai este pomenit –, substanța gri apeductală din trunchiul cerebral. La fel de veche este competiția pentru împerechere, care are ca suport circuite care pleacă tot din trunchiul cerebral, din aria tegmentală ventrală – calea mezolimbică –, aceasta eliberînd dopamină către nucleul accumbens, amigdalele cerebrale și hipocamp. Este atît de frumoasă armonia ființei! îmi vine să exclam. Fiindcă pentru a fi eficient trebuie să asociezi plăcere cu acea activitate. Exact asta se întîmplă atunci cînd se eliberează dopamină la nivelul nucleului accumbens, care este centrul recompensei în creierul nostru și care atunci cînd este stimulat ne produce plăcere. Amigdalele cerebrale sînt partea de creier dedicată emoțiilor, atunci cînd primesc dopamină apar sentimentele de atracție, de dragoste, capacitatea de sacrificiu, dorința de a proteja. Iar hipocampul se ocupă, printre altele, cu formarea de noi amintiri – în acest caz, plăcute. Există cercetători în neuroștiințe care, cu ajutorul unei investigații care se numește RMN funcțional – aceasta putînd detecta care părți din creier devin active într-o anumită stare sau cînd desfășurăm o anumită activitate –, au studiat ce neurocircuite și zone se „aprind” cînd oamenii se îndrăgostesc. Poate cel mai cunoscut grup de cercetare în acest domeniu este cel condus de Helen E. Fisher, de la Universitatea Rutgers din New Jersey, SUA, care a publicat mai multe lucrări științifice despre neurocircuitele implicate în îndrăgostire, în refuzul unei relații pentru o persoană îndrăgostită, cît și în iubirea de lungă durată în cuplu.

Îndrăgostirea este un fenomen psihologic intens, caracterizat prin euforie, proiecții diverse, obsesie și dorință intensă față de o altă persoană, care se însoțește de o transformare rapidă și completă a modului în care creierul nostru funcționează. Conform studiilor lui Helen E. Fisher, apare activarea susținută și intensă a căii mezocorticale dopaminergice (pomenită mai sus), care produce emoții, recompensă și plăcere, dar și a căilor noradrenergice, care cresc vigilența și energia individului, cu concentrarea intensă asupra partenerului. În același timp se reduce activitatea căilor serotoninergice, ceea ce explică gîndurile obsesive și preocuparea constantă, aproape permanentă, pentru persoana iubită, fenomen similar cu cel observat la pacienții cu tulburare obsesiv-compulsivă. Unul dintre lucrurile remarcabile, demonstrat de Fisher și colaboratorii săi, este că activarea căii mezolimbice dopaminergice e absolut similară cu aceea din cazul consumatorilor de droguri – de cocaină, de exemplu –, explicînd astfel dependența emoțională și motivația puternică de a fi lîngă persoana iubită. Mai departe, atunci cînd cel îndrăgostit este refuzat sau părăsit, studiile au arătat că aceste modificări ale activității cerebrale sînt și mai intense, avînd aceleași caracteristici cu ale unui sevraj major. În această situație apar sentimente de dragoste, disperare, amintiri plăcute și neplăcute și evaluarea cauzei pentru care s-a întîmplat așa – este de știut că la nivelul aceluiași nucleus accumbens se produce și analiza a ceea ce avem de pierdut și de cîștigat în fiecare moment, prin conexiunile cu zona prefrontală a creierului. Pe scurt, aceste studii științifice demonstrează că dragostea pasională poate genera cea mai teribilă dependență. Din punct de vedere biologic, mi se pare atît de frumos și de poetic – fiindcă în acest fel se asigură legătura dintre doi părinți care ar trebui să rămînă împreună pentru a crește copii –, de aceea are atîta sens această comutare fantastică a activității cerebrale. În cazul iubirii împărtășite, prin neuroplasticitate se modifică mii de neurocircuite în creier, care sînt suportul atitudinii comportamentale schimbate în funcție de celălalt. Dacă ești părăsit, cînd iubești, creierul tău este neadaptat, pentru că rămîi cu neurorețelele dragostei, cu care nu poți avea un comportament normal în singurătate. Dimpotrivă, dacă la un moment dat începi să nu mai iubești, așa cum încercam să explic mai sus, aceste neurorețele se schimbă iar, pierd conexiunile care s-au format și te întorci, într-un fel, la creierul de om singur. Dacă iubirea persistă, neurorețelele formate persistă, cît și activarea recompensei și a emoțiilor pozitive, chiar dacă nu la intensitatea perioadei de îndrăgostire și dragoste pasională. Aș zice că este greu de găsit mai multă poezie decît în biologia ființelor, dacă ai mijloace să vezi și minte să meditezi.

Bogdan O. Popescu este neurolog și scriitor.

Credit foto: Wikimedia Commons