Un zumzăit continuu

I know poetry is great and all, dar instanța poetică is a bitch! M-am trezit că bombăn prin casă, în timp ce mă pregăteam să merg la școala fiică-mii. Mai e o zi pînă la primul examen de admitere în liceu pe care trebuie să-l susțină I., fiica mea cea mare, și, dacă ar mai fi o zi sau chiar și juma’ de zi în plus, cred că aș face implozie de la atîta tensiune, cîtă s-a adunat în casă. Există un mecanism în mine, nu-l pot localiza cu exactitate, probabil că e undeva la intersecția dintre creier și inimă, acolo unde venele palpită mai tare, întretăiate ca niște autostrăzi americane, suspendate și supraetajate, într-o aglomerare și o încrengătură de nedescris, în care totuși se păstrează coerența și, mai ales, claritatea. Acolo este Adevărul meu, pe care îl împart doar eu cu ea și ea cu mine. În mod similar, fix în același punct și în același plan, dar proiectate complet altfel, sînt Adevărurile care mă leagă de V., fiica mea mijlocie, și respectiv, de R., fiica mea cea mică. 

Acolo, în aceste încrengături invizibile, dar extrem de reale, cu efecte palpabile asupra întregii mele ființe, se creează spațiile în care ascult cu cea mai mare atenție, fără măcar să respir, fără să-mi las creierul să îmi anunțe acțiunea. Mintea face mult prea mult zgomot, nu am ce face cu ea aici. E ca o respirație, de fapt, un fel de pulsație continuă care, în funcție de ritm și de alte elemente pe care nu le pot numi, îmi dă cumva ora exactă cu privire la ce simt copiii mei. Mărturisesc că nu m-am așteptat la această modificare structurală, produsă spontan în mine, odată cu nașterea lui I. Nu m-am așteptat la chestia asta căreia nici nu-i pot da un nume, dar pe care o pot descrie ca fiind un fel de a simți alt om dincolo de orice graniță a empatiei. E ca un fel de matriță emoțională externă cașerată pe matrița mea emoțională, într-o simbioză care, de la un punct încolo, doare. Un fel de suspans continuu – ca în timpul prezent continuu din limba engleză. Se întîmplă acum și acest acum este mereu. E o stare de suspans care s-a instalat în mine, în urmă cu aproape 15 ani, mai exact pe 1 octombrie 2009, cînd știu precis că înflorise a doua oară liliacul. Atunci am născut-o pe I. și cred că tot ce am trăit pînă în acel moment poate fi etichetat drept neliniște, anxietate, nerăbdare, bucurie, uimire, curiozitate, oh, frate, cît mai durează povestea asta? și, mă rog, lista de etichete poate continua. Însă toate astea sînt doar emoții, care pot fi numite, analizate, argumentate și, evident, înțelese. Or, ceea ce a luat naștere odată cu fiica mea a fost o nouă stare, un fel de a trăi cu un zumzăit continuu în interiorul ființei mele, un fel de a fi prin lume altfel decît eram înainte. Am împărtășit ceva similar cu mama mea, dar acolo era mai mult tensiune decît suspans, și mult prea mult zgomot care rupea firele dintre noi, un zgomot care s-a estompat (și în cele din urmă s-a stins cu totul) în ultimul an de viață al mamei. Am stat lîngă mama cu cîteva ore înainte să se stingă și, în timp ce ne spuneam ultimele cuvinte, care chiar au fost ultimele cuvinte, i-am simțit concentrarea – era extrem de concentrată pe proces. Și brusc mi-am amintit de mine în noaptea în care am așteptat, privind într-un singur punct, să nasc primul om din viața mea; mi-am amintit de felul în care toată energia și atenția mea se adunaseră într-un punct care urma să se transforme într-un Big Bang. Îmi amintesc lumina scăzută din salonul de nașteri, cum m-am ridicat la un moment dat din pat, am tîrît după mine stativul de care era prinsă o punguță plină cu lichid incolor, conectată la venele mele, și m-am oprit în fața unei măsuțe metalice pe care era instalat un cîntar pentru nou-născuți. Deasupra mea, la vreo doi metri, era prins de perete un ceas mare, alb, cu margini gri. Am urmărit acele ceasului îndelung și am știut că sînt prinsă într-un moment în care chiar nu există alternative. Nu știu cum să explic altfel, dar am putut să mă uit cu atenție la cealaltă parte a monedei. Am avut acces la acel unghi din care se vede complet totul – și viața, și moartea. Țin minte că m-am gîndit atunci că așa trebuie să se simtă soldații pe front, în luptă. Și de atunci sînt convinsă că bărbații fac războaie pentru că undeva, în străfundul lor, tînjesc să se afle în acel unghi, după această cunoaștere a cît și ce înseamnă de fapt valoarea unei vieți de om, cunoaștere la care femeile ajung atunci cînd dau viață prima oară. Rezultatul în cazul lor, din păcate, este fix opusul acestei cunoașteri pe care o caută inconștient. Sigur că e foarte posibil ca această convingere a mea să fie rezultatul acelor momente halucinante, în care desprinderea de realitate se face atît de ușor și firesc, încît nu mai poți percepe decît limbile unui ceasornic care se mișcă în același ritm, pentru totdeauna. Cred că doar atunci cînd viața și moartea se întind în fața ta ca două scenarii reale, palpabile și la fel de posibile, înțelegerea este posibilă. E ca o străfulgerare, un moment de iluminare, pe care nu reușești să-l pui în cuvinte corecte, oricît ai încerca ulterior.

Roxana Dragu este fondatoarea galeriei Mobius și manager cultural.