Uzucapiune

Un dulăpior verde, cu două etajere și cu ușițe de sticlă, încastrat în perete – acesta era cel mai misterios loc din casa bunicilor de la țară. Meșterit de bunicul Toma, tatăl mamei, unul dintre tîmplarii satului, dulăpiorul era un obiect dichisit, cu cîteva detalii ornamentale. Bunica avusese contribuția ei: agățase în interior, în dreptul ferestruicilor, două perdeluțe, iar în cuișoarele care țineau geamul prinsese cîteva vederi din stațiuni și poze de familie. Dacă nu erai de-al casei, nu știai ce se află în dulăpior.

Eu știam, dar nu aveam voie „să umblu acolo”, căci se aflau acte importante, adică „Hîrtiile”. Pe mine mă interesau prea puțin hîrtiile, mie îmi plăceau instrumentele de bărbierit ale bunicului, care se aflau tot acolo, într-o cutie de carton în care odată fuseseră jeleuri (cuvînt magic pe atunci, capabil să-mi umple gura cu apă dacă eram neatent și-l citeam): două brice și curelușa pentru ascuțit, pămătuful și castronelul rotund de aluminiu, tubul cu spumă de ras, o piatră „acră” (piatră de alaun) și o sticluță cu apă de colonie (cu parfum de mărgăritar). În timpul săptămînii scoteam cutia și miroseam instrumentele de bărbierit. Duminica însă îl priveam pe bunicul cum se bărbierea, rolul meu fiind să-i șterg cu degetul urmele de spumă de ras rămase după ce se clătea în lighean. Cînd nu era atent, lingeam piatra acră.

După ce se bărbierea, bunicul scotea hîrtiile. Le aranja după criterii enigmatice, făcînd calcule cu creionul pe spatele lor, măsurînd suprafețe în unități cu denumiri pe care le știam de la emisiunea radiofonică Viața satului: ari, pogoane, hectare. Bunicul folosea uneori și „litra” (sfert de pogon), alteori calcula cantitatea de fîn dintr-o claie folosind formula matematică pentru volumul conului. Era un bărbat tipicar și vedeam asta din grija cu care studia, în mod regulat, foile acelea și din atenția cu care calcula și recalcula suprafețele celor cîteva bucăți de pămînt pe care încă le stăpînea. Le stăpînea (rețineți cuvîntul) grație faptului că satul nu putuse fi colectivizat din cauza geografiei accidentate (dealuri și podețe, văi și vîlcele, hîrtoape și ponoare), ce dăduse nume descriptive bizare acelor „pămînturi”: În Treapt, Sub Dos, În Luncă, La Vizuini.

Mejdinele (un cuvînt ce mi-a marcat sonor copilăria) erau cauza multor neplăceri și o sursă constantă de supărări, de unde și grija cu care bunicul studia foile alea pe care erau trecute suprafețe și vecinătăți. Acte de proprietate pierdute, chitanțe de vînzare „de mînă”, lipsa din registrul agricol și al cadastrării, taxe de succesiune nefinalizate sau contestate ș.a., tot acest haos administrativ, complicat și de naționalizarea/colectivizarea comunistă, întreținea discuții infinite, moștenite de la o generație la alta, cu privire la cine, ce și cît anume stăpînea din cine știe ce bucată de pămînt, cine era moștenitorul de drept, cine cui și cum vînduse („înstrăinase”).

Toate lumea avea „probleme cu pămîntul”: se mutau bolovanii de mejdină, se tăiau copacii de hotar, se refăceau garduri nerespectînd vechile linii („cutare s-a băgat aproape un metru la cutărică” sau „i-a cosit un polog la mejdină”), se contestau vînzările cu chitanțe de mînă. Oamenii se îmbrînceau pe tarlale, se dădeau în judecată, unii „jurau strîmb” cînd erau chemați ca martori. Într-o primăvară, pe un deal de humă numit Ulmet, al cărui pămînt era moale și cleios ca plastilina, a plouat atît de mult, încît colinele s-au ponorît, adică au alunecat cu tot cu copaci, mutînd astfel mejdinile cu cîțiva metri. Practic, bunicului i-a fugit pămîntul la propriu și, în cele din urmă, l-a abandonat.

Toată copilăria mi-am privit bunicul îngrijorat de soarta mejdinilor, încercînd să evite procese și să fie chemat ca martor. O parte din acele calcule, dar și numere de telefonie fixă, se mai pot citi și azi trecute cu creionul pe lemnul din dosul ușițelor dulăpiorului, transformat de mine în bar: în locul instrumentelor de bărbierit de odinioară se află acum deschizătoare, tirbușoane, picurătoare și alte accesorii de desfăcut sticle de vin, plus sticlele cu spirtoase și alcooluri aferente. Ca și cum tîmplarul bărbierit și fercheș ar fi lăsat moștenire dulăpiorul scriitorului bărbos și bețiv.

Înainte să restaurez și să renovez casa bunicilor (transformînd-o într-o casă de vacanță, cum credeam inițial, dar devenită reședință de pandemie, cum s-a dovedit foarte repede), mă gîndeam că eu n-o să-mi bat niciodată capul cu „pămîntul”, că nu e important, că nu merită „să mergi prin judecăți” pentru pămînt. În fond, doar nu aveam să mă ocup de agricultură, rupîndu-mi oasele pe coclauri unde cu greu poți cultiva ceva. Ducă-se! „Pe lumea ailaltă nu iei pămîntul cu tine”, mi-o aminteam pe bunica zicîndu-i bunicului care „se ciuduia” pe vreo mejdină încălcată. Pe mine mă interesau doar casa și grădina din jurul ei. Am scos hîrtiile alea din dulăpior, le-am pus în cutia de lemn a unui merlot argentinian și le-am urcat în podul casei.

După un an de zile însă, m-am văzut nevoit să le dau jos ca să le studiez, foaie cu foaie, și să recalculez suprafețe. La 42 de ani mă transformam în bunicul Toma.

Procesul

La țară, cel mai bun vecin este natura. Am crezut asta dintotdeauna. Eram nostalgic după ulița plină de viață de altădată, căci atunci cînd m-am mutat la țară pentru trei ani (devenind ceea ce se cheamă neo-rural), pe ulița copilăriei trei sferturi dintre case erau nelocuite. Din generația bunicilor mai trăiau trei femei, dintre care două fuseseră luate de copii la oraș, iar ultima a murit la scurtă vreme după mutarea mea. Cu toate astea, mă bucuram din plin de liniștea unei ulițe aproape pustii.

După ce am terminat de renovat casa bunicilor, am început să mă ocup de grădină, să curăț copacii bătrîni, să plantez alții noi. Dincolo de ulița care trece prin fața casei, între timp asfaltată, se întinde o mică bucată de pămînt, de aproape un sfert de pogon, o litră. În anii ’60, bunicul o primise ca plată pentru o lucrare mai amplă de tîmplărie la casa unui om din comuna vecină. A fost un schimb avantajos pentru amîndoi: pămîntul era puțin și nu putea fi cultivat, căci însoțea micul zăvoi al unei pîrîu care curgea doar toamna și primăvara, omului aceluia nu-i era de nici un folos; dar pentru bunicul meu, un mic teren în fața casei era de mare folos. Bunicul a săpat cu un excavator o groapă unde depozita talașul rezultat din lucrările de tîmplărie, care talaș se transforma peste iarnă în bălegar folosit primăvara ca îngrășămînt natural. Pe restul terenului, bunica păștea vaca.

După moartea bunicilor, groapa cu talaș s-a astupat. Nepăscută și necosită, iarba s-a sălbăticit, anii de secetă a făcut ca pîrîul să nu mai reînvie, iar tata și vecinul care deținea terenul de dincolo de pîrîu (mejdina era marcată de cursul pîrîului) au defrișat micul zăvoi împărțindu-și lemnele pentru foc. Azi, cineva străin n-ar crede că acolo, odată, a fost un zăvoi de-a lungul unei ape curgătoare. Așa că eu am început să plantez mesteceni pe acel teren pentru a avea un mestecăniș în fața casei, dincolo de drum, și într-o singură toamnă am plantat 80 de lăstari. Atunci au început problemele mele cu pămîntul.

Bucata de teren situată odată dincolo de pîrîu fusese între timp cumpărată de un întreprinzător local care a întrevăzut imediat potențialul imobiliar al terenului lui dacă l-ar fi alipit terenului nostru cu ieșire la drum. Parcelat de-a latul, putea vinde patru loturi de casă de-a lungul drumului la un preț foarte bun, căci zona, aproape de pădure, este retrasă și totodată beneficiază de rețea de apă și iluminat stradal. Cum tata refuzase deja să i-l vîndă încă dinainte să renovez eu casa, individul s-a interesat la Primărie (unde era consilier) și a descoperit că litra de pămînt nu fusese trecută de bunicul meu în registrul agricol, ceea ce denota lipsa unui act de proprietate din partea noastră. Astfel că, pe ascuns, i-a făcut cadastru în baza Anexei 2 eliberate de Primărie, plănuind să-l vîndă mai departe și cît mai repede. În visele lui și în coșmarul meu, el vindea pămîntul bunicului meu cuiva care ar fi construit o casă chiar în fața casei mele blocîndu-mi priveliștea la pădure.

Din fericire, m-au salvat mestecenii. Plantarea lor era un act de exercitare a stăpînirii pămîntului, așa că individul a venit la mine și mi-a cerut să-i arăt actul de proprietate în baza căruia plantez copaci „eu pe pămîntul lui”. Gestul lui agresiv (individul e și masiv, și bădăran) ne-a șocat și ne-a făcut suspicioși, iar cînd am grăbit încadastrarea terenului am descoperit că figura deja, de puțină vreme, în dreptul lui, ba chiar am găsit pe Facebook oferta de vînzare a celor patru loturi de casă.

Vina era a noastră: deopotrivă a bunicului (care, deși stăpînise 40 de ani terenul primit fără acte, nu-l înregistrase în registrul agricol – nefiind lucrabil, ar fi plătit degeaba un impozit în plus), a tatălui meu (care nu mă informase la timp de starea terenului și nu intuise importanța lui), dar și a mea (care, deși renovasem casa, nu mă grăbisem să intru în legalitate cu acel teren).

Începeam, pe urmele bunicului, să-mi fac griji cu privire la pămînt. În timp ce studiam hîrtiile coborîte din podul casei, în speranța de a găsit ceva ce putea fi folosit drept act/dovadă al proprietății noastre asupra terenului, am montat niște plăcuțe cu mențiunea „Teren în litigiu” pentru a descuraja potențialii cumpărători. Dar individul îmi urmărea mișcările: mi le-a dat jos („Tu nu pui inscripții pe pămîntul meu”), le-am montat din nou, a venit iar să le dărîme, l-am filmat cu telefonul smulgîndu-le, el m-a amenințat („O să rezolv altfel cu tine, dacă nu te potolești”), eu am făcut plîngere la Poliție (trei plîngeri am făcut în total), în cele din urmă am montat plăcuțele pe gardul meu și le-am editat („VIZAVI teren în litigiu”) și l-am chemat în judecată în ceea ce se cheamă proces de uzucapiune („prescripție achizitivă, mod de dobîndire a proprietății prin posedarea neîntreruptă în timpul fixat de lege; constituie împreună cu ocupațiunea, o probă absolută de dobîndire a procesului de proprietate”). Practic, trebuia să dovedim în proces, cu martori, că bunicul stăpînise terenul neîntrerupt și netulburat de nimeni vreme de treizeci de ani.

Treaba era foarte neplăcută. În primul rînd, îl aveam pe primar împotriva mea: cînd i-a eliberat Anexa 2, care confirma faptul că pămîntul nu figura în registrul agricol sub alt nume, ceea ce era adevărat, primarul știa că, de fapt, pămîntul fusese stăpînit toată viața de bunicul meu, și apoi de tata; ceea ce mă îndreptățea să cred că cei doi conlucraseră. În al doilea rind, mă judecam cu un individ fără scrupule (primise și alte condamnări, cu suspendare, pentru diverse alte nelegiuri, avea popriri ș.a.), care, la o adică, ar fi putut fi violent față de tatăl meu în lipsa mea (de unde și plîngerile la Poliție, să nu-i treacă prin cap să se răzbune pe tata). Și, nu în ultimul rînd, intram în primul proces din viața mea, o experiență cu potențial traumatizant pentru cîtă frustrare resimțeam în acel moment.

Trei ani a durat procesul și, unde odată nu pusesem mare preț pe vecini, aproape toți cei de pe uliță (copiii vecinilor de altădată ai bunicilor) s-au oferit să vină ca martori pentru a depune mărturie pentru „posedarea neîntreruptă vreme de treizeci de ani” a terenului de către bunicul și tatăl meu. Detaliile legate de procesul în sine ar merita ele singure un articol separat, cert e că vara aceasta s-a dat sentința și am cîștigat procesul. „Te rog să nu mai aud un cuvînt de rău despre Justiția română, în general, și despre Justiția oltenească, în special. S-a făcut dreptate”, mi-a scris amuzat avocatul meu.

Acum urmează să începem demersurile de intabulare și, în cele din urmă, să adaug și un act de proprietate în cutia cu hîrtii a bunicului. M-am achitat cu brio de preluarea ștafetei. Acum trebuie să replantez mestecenii care – în mod misterios, să zicem – s-au uscat după începerea procesului. Toți cei 80. Dar o voi face cu mare tragere de inimă, doar e pămîntul meu.

Foto: M. Chivu