Vacanță cu Theodoros

Vei lua cu tine în vacanță o carte groasă. Te vei face că nu știi motivul principal pentru care ți-au fost date vacanțele, ca să citești în tihnă, ca în adolescență.

Vei căra o carte groasă, care să-ți îndulcească stresul călătoriei, să-ți ofere o evadare mentală, să-ți alunge plictiseala, să te întovărășească în orele de așteptare a îmbarcării, în zborul păsării de oțel care te va duce pe meleaguri străine. Va fi suficient de groasă ca să-ți mențină atenția trează, să te poți cufunda netulburat în paginile ei cît mai mult timp. Poate chiar cîte trei ceasuri, cum vei fi citit în The New York Times că își îndeamnă studenții Jennifer Roberts, o profesoară de istoria artei de la Harvard, pentru a-și extinde puterea de concentrare în vremuri în care se spune, pe drept sau ba, că atenția omenească o egalează pe cea a unui peștișor de aur și durează nouă secunde: să meargă la muzeu, să aleagă orice operă de artă și să se uite la ea și numai la ea vreme de trei ore.

Vei lua nu orice carte groasă, ci pe cea mai arătoasă. Și cea mai valoroasă carte de vacanță, dar asta vei înțelege abia după ce vei fi deschis cel mai romanesc și mai picaresc volum scris de Mircea Cărtărescu. Îți vei da seama de asta pe dată și te vei vădi „vrednic să deschizi cartea și să-i rupi pecețile” – cum glăsuiește îngerul puternic, care strigă cu glas tare în motto. Te vei prinde chiar de la început că nu există o mai mare continuare pentru primul roman de aventuri scris de Mircea Cărtărescu la nouă ani, Jim în jurul lumii, o călătorie palpitantă pe care adultul de mai tîrziu avea s-o renege, într-un interviu cu un gazetar îndrăgostit lulea de toată opera scriitorului: „proto-texte care spuneau mult şi nu spuneau nimic de fapt”.

Cartea te va întîmpina cu un înveliș de-i zice supracopertă, de un albastru regal, pe care va sta scris cu litere de aur Theodoros, lîngă un pistol „de duel de o rară frumusețe (...) ornat cu o horbotă de aur ce înconjoară strîns mecanismul de tragere”. O vei pune în bagaj ca pe cel mai prețios obiect pe care să-l duci cu tine în căutarea deconectării și a relaxării, dar și a exersării creierului cu ceva plăcut intelectului, care să-i îmbunătățească funcțiile cognitive, o acțiune îndeobște pusă la grea încercare pe timpul călătoriilor.

Vei fi citit, din întîmplare, că unui gazetar, același, i-a apărut în vis cartea cu peste un milion de semne cu tot cu spații, încă dinainte de a fi publicată. Acesta citise alt interviu al autorului și aflase, în linii mari, despre ce era vorba: un roman picaresc – tare-i plăcea gazetarului cuvîntul ăsta și cu tot universul pe care-l includea, parcă și vedea aventurieri și hoinari zdrențăroși într-un glob pe care, dacă-l scuturai, începea să ningă și se schimba toată scena, erau atît de mici încît n-ajungeau nici pînă la brîul muzicienilor din orchestrele care, credea cîndva, sălășluiau în televizor și toate interpretau muzică clasică, cehească, uneori sprințară, adesea ciudățică, de Bedrich Smetana sau de Antonín Dvorák. În vis, dar ce spunea gazetarul de vis, căci fusese doar un crîmpei dintr-un vis, îi apăru wordcounter-ul pe care-l publicase scriitorul cînd a isprăvit monumentalul roman. Însă în loc de cuvintele din carte, erau trecute pe răboj titlurile împăratului etiopian. Pasămite, cineva, nu un soft, le numărase. După ce se trezi, îi trecu pe răboj pe africanii, tirani sîngeroși cu biografii pitorești, care s-au împăunat cu titulaturi pe care și le-au arogat senin. Bunăoară, „leopardul zairez” Joseph-Désiré Mobutu, care, ajuns la putere, a redenumit provincia, moneda, țara, apoi chiar modul în care avea să fie cunoscut. Gazetarul îl știa de la vizitele oficiale făcute în România – în gimnaziu, se întrecea cu colegii din a spune pe de rost întregul său nume (de fapt, era o titulatură, însă asta avea să afle mai tîrziu). „Regele Zairului” și-a spus, trufaș, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, ceea ce, așa cum era de bănuit, înseamnă „Atotputernicul luptător care, datorită rezistenței și inflexibilei dorințe de a cîștiga, va merge din cucerire în cucerire, lăsînd foc în urma sa”. Apoi, firește, gazetarului îi zbură gîndul la Jean-Bédel Bokassa, căci în copilărie, cînd frunzărea cu nesaț coperțile discurilor de pickup, cărora li se zicea plăci, nu de puține ori îi cădeau ochii pe cea mai urîtă: cea a discului prieteniei româno-centrafricane, pe care se regăsea ridicolul refren „Ceaușescu-Bokassa”. Autodesemnat președinte pe viață, fost colonel făcut general la apelul propriilor bocanci, proclamat ulterior împărat tot de către sine, Bokassa avea o perspectivă versatilă, cum se spune acum pe Instagram, asupra credinței. După ce s-a întîlnit cu Gaddafi, Bokassa s-a convertit la islamism, luînd numele de Salah Eddine Ahmed Bokassa, dar cum ajutorul financiar promis de colonelul libian sărit de pe fix nu a mai venit, centrafricanul a trecut înapoi la catolicism. Și-a zis Majestatea Sa Imperială Bokassa Întîiul. Conducea în calitate de „Împărat al Africii Centrale prin voința poporului african, strîns unită cu partidul politic național MESAN”. O cupolă a fanfaronadei africane a fost atinsă de alt tiran, ugandezul Idi Amin, cel care a vrut să intre în istorie ca „Excelența Sa președintele pe viață feldmareșal hagiu dr. Idi Amin Dada, domn al tuturor fiarelor pămîntului și al peștilor mărilor și cuceritor al Imperiului Britanic în Africa în general și în Uganda în particular”.

Vei putea lua acest deloc obscur obiect al dorinței aproape oriunde te vor purta paginile cărții – cu excepția locurilor în care există un avertisment activ de călătorie din partea Ministerului Afacerilor Externe, pe domeniul căruia e bine să navighezi înainte de a-ți lua zborul.

Ai putea merge, ca familia Cărtărescu, „pe urmele lui Theodoros, pe ape şi pe insule. La Nisyros, o insulă ruptă cîndva din Kos de Poseidon şi azvîrlită peste titanul cu care se lupta, am găsit craterul vulcanului Stefanos, încă supărat, încă scuipînd sulf”, cum a scris Ioana Nicolaie dintr-o vacanță petrecută alături de Mircea Cărtărescu, Gabriel Cărtărescu, Sidonia Călin și Ioan Mihai Cochinescu. Elada, o, da! Vei sta la o terasă cu cartea în mîini, avînd alături un pahar cu o licoare spirtoasă ce cuprinde tot soarele Greciei în picăturile sale provenite din soiul Muscat, struguri crescuți natural (irigația e interzisă), doar cu expunere la soare, briză, minerale din sol și muncă grea, în familie. Vei fi ajuns în Samos, insulă muntoasă țîșnind din Marea Egee, după un zbor de 40 de minute de la Atena. Aici au trăit, filozofat și belferit Pitagora și Epicur, de insula egeeană și-a legat numele matematicianul și diplomatul Ion Ghica, prim-ministru, președinte al Academiei Române și Prinț de Samos, aici poți citi din Theodoros netulburat. Te vei fi cazat nu la un hotel, ci la un ansamblu de bungalow-uri și căsuțe – practic, o replică a unui sat arhaic din Samos. Așa că, printre palmieri, în timp ce te vei îndrepta leneș spre piscină sau plajă, vei da ba peste o bisericuță, ba peste o brutărie. Va trebui să ai grijă să nu pătezi paginile cărții de gogoșile cu brînză, alune și miere cu care te îmbie cultivatorii de struguri locali, înscriși toți în colectivă.

Sau ai putea să-ți petreci o vacanță alături de Theodoros chiar în București. Să citești cîte un calup zdravăn pe aer condiționat, apoi să iei orașul la picior, așa cum a făcut gazetarul tot pomenit aici, cînd s-a preumblat în „orașul cel mai trist de pe suprafața pămîntului, dar totodată singurul adevărat”, prin Bucureștiul real, în căutarea locurilor din Solenoid. În Theodoros, Bucureștii i s-au părut personajului principal „cel mai jalnic loc de pe pămînt”. Vei merge prin oraș, încercînd să surprinzi cu ochii minții cum „duzii erau încărcați de roadă, și dude storcite, sub ei, lăsau pete viorii, ca niște scuipați cu sînge. Dinspre tăbăcăriile de pe malul Dîmboviței venea o împuțiciune așa de grozavă, că mulți din căruțe vărsaseră, aplecați peste loitre. Se lăsa seara și de prin toate cotloanele ieșeau cîini răpciugoși, lătrînd cu spume, ca turbați, și-ncercînd să muște chișițele cailor. Cîți trecători nu erau sfîșiați de haitele astea hămesite! În fața caselor mărunte și fără nici o frumusețe, cu geamuri de bășică de porc, își făceau veacul băbuțe fără dinți și moși albi colilie”.

Te vor durea ochii de așa frumoasă pocitură de oraș, iar seara te vei întoarce la cartea cu care îți vei petrece vacanța. Vei afla splendide nepotriviri temporale, căci postmodernistului autor nu-i trebuie multe ca să-și dea arama pe față. Vei citi că în veacuri trecute „se mai aflau zmeie-n chip de paseri măiestre, de locomotive, de stații spațiale și de sticle de Coca-Cola, ba chiar și un zmeu ce înfățișa lucrul în sine al vestitului filosof neamț, altfel cu neputință de văzut, auzit, gustat, mirosit și pipăit de muritorii de rînd”. Îți va zbura gîndul mintenaș la o rudă de sînge și de spirit cu Theodoros, anume Levantul, unde autorul pomenește despre mămăliga pe care o mîncau dacii, pentru a se confesa mai apoi: „am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi ⁄ Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri ⁄ Mai apoi, cum se vădeşte de citeşti în almanacuri“.

În timp ce vei citi, te vei gîndi la vacanțele celor care se vor încumeta să tălmăcească un tom ce pare de netălmăcit în alte graiuri. La răsunetul pe care-l merită un tovarăș de drum așa de soi precum Theodoros.

La sfîrșitul zilelor libere, cînd vei fi întrebat cum ți-ai petrecut vacanța, vei putea spune senin că, în compania lui Theodoros, a fost cea mai reușită. Bașca, deși n-ai plecat din oraș, ai putut buchisi o limbă aproape străină, limba arhaică muntenească, dacă nu chiar o pseudo-limbă plăsmuită literar de Mircea Cărtărescu în această neasemuită carte de aventuri lexicale. Și vei ține minte multă vreme vacanța pe care ți-a îmbogățit-o o carte groasă, pe care o vei numi, simplu, capodoperă, aidoma celor agățate de un cui prin muzee, dar pe care însă nu le poți admira mai mult de cîteva secunde înainte de a te împinge de la spate turiști grăbiți.

Horia Ghibuțiu este jurnalist.