Veșnic ceva nou!

Viața pe teren: veșnic ceva nou! Chiar dacă treci de o mie de ori prin aceleași locuri, de fiecare dată vei vedea altceva. Evident, lucrul în natură te face să ai mereu parte de ceva neprevăzut.

Dar chiar dacă știi asta de la bun început, nu iei în calcul niciodată felul de „neprevăzut” cu care ai de a face. În afara noutăților (bune sau rele), apar mereu și multe momente și evenimente frustrante.

Nu o dată mi s-a întîmplat să plec, în timpul campaniilor din Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, cu speranța de a întîlni delfini. Ei apar de multe ori cam în aceleași locuri pe litoral – și cam în aceleași momente din an. Evident, asta se întîmplă atunci cînd ai treabă, e o zi obișnuită, iar tu treci cu șalupa prin zonă. Imaginea delfinilor jucîndu-se prin valuri umple oricui inima de bucurie. Evident, asta dacă nu planifici o ieșire cu colegi sau prieteni, special ca să vezi delfinii. Cu cît este ieșirea mai bine planificată, cu atît mai mari șansele ca ei să nu mai fie acolo. Cel puțin nu pentru persoanele aduse special să îi vadă pentru prima oară. La fel, pelicanii sau alte specii de păsări. Cel mai bine e să pleci cu alte treburi – și sigur vei putea admira multe dintre speciile de păsări care poposesc la noi în Deltă. Dar planifică o ieșire special pentru asta și, în peste jumătate din cazuri, pur și simplu nu a fost să fie... E drept, și delfinii, și păsările sînt ființe mobile care mai au și treburi – nu sînt organisme cu poziție fixă. Dar asta e mai greu de înțeles pentru o persoană care a venit special să îi admire, mai ales după repetatele și entuziastele tale descrieri. 

Și nu este vorba doar despre ființe vii și migratoare. Cred că cel mai bine putem admira cerul înstelat, în Delta Dunării, în nopțile cu lună nouă. Sînt nopți în care te simți mai aproape de stele, în care Calea Lactee pare luminoasă ca o șosea bine luminată. Iar nopțile cu totul speciale sînt cele cu stele căzătoare, în care planeta traversează diversele roiuri de meteoriți. De multe ori ne-am planificat ieșirile ca să prindem și asemenea nopți. Evident, în cel puțin jumătate din cazuri ori a plouat, ori au fost nori. 

Munca de zi cu zi depinde de multe ori de elemente neprevăzute, precum forța și viteza vîntului și formarea sau nu a valurilor. Ca să măsori adîncimea apei din zona litorală trebuie să folosești ambarcațiuni ușoare, cu pescaj mic, tocmai pentru a te putea apropia cît mai mult de țărm. Iar marea trebuie să fie liniștită, pentru că valurile mai mari de 35-40 de centimetri dau peste cap rezultatele măsurătorilor, făcînd fundul mării să pară vălurit în mod artificial. De multe ori am petrecut zilele în port, lîngă barcă, așteptînd valurile să se liniștească pentru a putea ieși. Și nu o dată s-a întîmplat să decidem că am închis ziua, să ne retragem – și marea să se liniștească brusc, exact după ce plecaserăm (și nu vorbesc aici de briza de după-amiază și calmul de seară, fenomene obișnuite și luate în calcul la programarea activităților). E drept, cîteodată decizia era luată și după cîteva beri, detentor de stres lichid foarte eficient în așteptarea vremurilor mai liniștite.

Furtunile pornite din senin fac parte din „neprevăzutul foarte previzibil” pentru Marea Neagră. De mai multe ori am prins începuturi de furtuni neanunțate, cînd a trebuit să întrerupem imediat lucrul și să ne retragem spre adăpost. Dar au fost și situații cu adevărat neprevăzute și foarte frustrante. Acum aproape douăzeci de ani am avut o colaborare internațională pentru a testa echipamente construite special ca să măsoare volumul de nisip dizlocat de vînt. Colegii mei de atunci au mers pe teren, pe plajele din Deltă, cu partenerii noștri în mai multe campanii, au montat dispozitivele pe teren și au așteptat. Timp de mai multe zile, vîntul pur și simplu a refuzat să bată suficient de tare ca să pună particulele de nisip în mișcare. Ultima oară m-am alăturat demersului, iar primele două zile nu a bătut nici o boare de vînt. În a treia, după vreo șase ore de copt la soare, parcă-parcă a început să sufle un pic vîntul. Dintr-o dată au apărut norii. Negri, amenințători, venind rapid spre noi. Ura! În sfîrșit, nisipul a început să se miște. Din ce în ce mai repede. Capcanele funcționau, iar mini-stația meteo înregistra și ea. Nu prea mult, însă, pentru că o rafală a zburat-o cu tot cu instalația de susținere și a făcut-o praf. Așa am văzut și ultima ei înregistrare – lovitura fulgerătoare avusese 86 de kilometri la oră. Evident, fără stație meteo nu mai puteam să lucrăm nimic, așa că am strîns și am plecat acasă.

Nici nu știu dacă pot considera neprevăzute defecțiunile tehnice, mai ales în perioada anilor 1990 sau început de ani 2000, cînd era aproape imposibil ca într-o campanie măcar unul dintre vechile modele de motoare să nu cedeze. Vorbesc despre toate felurile de motoare, de la cele pentru șalupe sau bărci, adaptate din te miri ce sau construite și cu deșeuri recuperate, la vajnicele Veterog-uri sovietice care mai mult se stricau decît mergeau. 

Dar așa e pe teren. Ce ar fi într-adevăr neprevăzut? Probabil să meargă toate așa cum le-ai planificat înaintea plecării. Asta ar fi ceva cu totul nemaiîntîlnit. Cel puțin pentru mine.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.

Foto: wikimedia commons