Vieți paralele

De cînd mă știu, mi-am făcut planuri pentru vacanță. Deși sînt născută iarna, îmi număr anii în veri și în „am ajuns din nou la mare”. Cu cît trece timpul, apreciez și mai mult zilele în care pot să stau pe o plajă. Ultimii ani au însemnat și plecări lungi, un fel de a lua distanță de oraș, de casă, de ritmul obișnuit. O parte a familiei mele locuiește în altă țară și încerc să recuperez în zilele lungi de vară tot ce nu putem trăi împreună în timpul anului. Sophie, nepoțica mea, mă întreabă, uneori, „Ana, tu ești copil sau adult?”, pentru că sîntem singurele care ne permitem să avem timpul la picioare, să nu ne grăbim, să facem picnicuri lungi și să înotăm în lac, cît e ziua de lungă, în timp ce toți ceilalți oameni mari au, și în anotimpul estival, tot felul de obligații. Îmi zic mereu că să pot să stau cu ea cîteva săptămîni e cadoul meu neprețuit. Pun viața bucureșteană pe pauză, mă îndepărtez suficient de mult încît să mi se facă apoi dor de casă.

Anul ăsta, am luat un avion spre Marsilia și mi-am vizitat întîi prietenii din Occitania. Ei sînt cei mai călători oameni pe care îi cunosc și păstrez, ca pe niște flori presate, toate plimbările cu ei. Nu facem lucruri extraordinare, dar ne bucurăm de fiecare peisaj, de satele ascunse din Franța, de pîinea bună și gustoasă, de tîrgurile de vechituri și diminețile în care ne bem cafeaua în curtea în care cîntă toate păsările pămîntului. Liniștea și lumina din Pexiora, siluetele noastre în apusul roz pudrat de pe un cîmp știu că o să-mi încălzească apoi iarna citadină. Mă emoționează cînd îmi spun că e „camera mea” încăperea lor de sus, cu vedere spre grădină, de parcă aș mai avea o viață paralelă în timpul ăsta. La fel se întîmplă și în Elveția, unde un alt deal mă așteaptă și unde pot să mă trezesc doar ca să văd norii, un motiv atît de banal, dar atît de serios, în fond. Ferestrele verilor mele le-aș păstra, pentru că așa îmi construiesc intimitatea cu locurile în care stau mai mult și, pentru un timp, îmi pot imagina acolo un „acasă”.

În august l-am sărbătorit pe tata și seara cu noi toți, în jurul unei mese, o s-o am în minte și peste ani, ca semn că am învățat cîte ceva din momentele grele prin care am trecut altădată. Verile cînd toți ai tăi sînt bine chiar par destinația ideală.

Olga Tokarczuk, în Rătăcitorii, vorbește la un moment despre aceste specii de călători: „Părinții mei nu erau niște călători adevărați, fiindcă plecau de acasă numai pentru a se întoarce. […] Apoi tot anul duceau o viață sedentară, o viață ciudată, cînd dimineața te întorci la lucrul din care te-ai oprit seara, unde hainele se impregnează cu mirosul propriei locuințe, iar tălpile bătătoresc neobosit cărări pe covor. Viața asta nu e pentru mine. Se vede că-mi lipsea gena care face ca atunci cînd petreci mai mult timp într-un singur loc să prinzi imediat rădăcini. Am încercat de mai multe ori, dar rădăcinile mele au fost întotdeauna superficiale și mă smulgea din pămînt o pală cît de mică de vînt. Nu știam să încolțesc, eram lipsită de această abilitate a plantelor. Nu-mi trag seva din pămînt, sînt un anti-Anteu. Eu îmi trag energia din mișcare – din zgîlțîitul autobuzelor, din huruitul avioanelor, din legănatul bacurilor și al trenurilor”.

Eu călătoresc mai ales pentru cei de care mi-e dor și pe care vreau să-i revăd, de asta nici nu-mi place să plec în drumuri lungi de una singură. Nu sînt exploratoare, poate cititul îmi ține loc de aventurile astea.

Cartea verii trecute a fost Cioburile lui Bret Easton Ellis, citită pe Kindle. Pot să închid ochii și toată nebunia adolescentină glam a personajelor sale îmi va reface traseul zilelor călduroase. Cred că Ellis e un autor de vacanță de vară prin excelență. Un companion bun de drum, care te învăluie în plasele lui ca un pescar iscusit. Poți locui într-o poveste, așa cum alții se cazează într-un hotel de patru stele, iar cititorii de cursă lungă, probabil, o să-mi dea dreptate.

Pe Calea Victoriei, într-o zi de octombrie, la o terasă, un bărbat necunoscut îmi vorbește despre Senegal, unde a trăit o vreme. „Ar trebui să nu ratezi o călătorie în Africa, în viața asta, chiar merită!”, îmi spune. Îi dau dreptate, cu siguranță e o experiență care nu seamănă cu nimic. Și-mi reamintește, în felul ăsta, fără să știe, că sînt o călătoare sentimentală și mai puțin curajoasă.