Viitorul în suspans

Prin această distanță a timpului, definitivul nu e definitiv, ființa, fiind, nu e totuși încă, rămîne în suspans şi poate, în orice clipă, să înceapă.

Emmanuel Levinas

Experiența suspansului pune în joc viitorul într-un mod cu totul aparte. Desigur, viitorul este angajat și de alte tipuri de experiență. Te raportezi la viitor atunci cînd aștepți ceva (vine sau nu vine?), cînd anticipezi sau planifici ceva, cînd intenționezi sau proiectezi ceva. Viitorul este angajat atunci și cînd speri sau cînd dorești, cînd aspiri la ceva, cînd te îngrijorezi cu privire la ceva sau chiar cînd ești cuprins de frică. Prin urmare, putem vorbi de diverse moduri în care ne raportăm la ceva de ordin viitor, precum și, corelativ, de variate concretizări ale viitorului. Bunăoară, viitorul se anunță cu o promisiune de pozitivitate în cazul speranței, în timp ce în cazul fricii încărcătura viitorului vizat este una evident negativă; tot așa, viitorul este precis conturat în cazul planificării, în timp ce îngrijorarea îl manifestă în chip nedeslușit. Viitorul – imediat sau îndepărtat – ni se poate arăta drept cert sau incert, predictibil sau impredictibil, determinat sau indeterminat, clar sau confuz, controlabil sau incontrolabil. El poate fi de asemenea înțeles – generic și distant – în raport cu evenimentele neutre ale lumii (precum în predicția următoarei eclipse solare) sau, dimpotrivă, poate fi profund ancorat în subiectivitatea proprie, în raport cu ființa mea cea mai intimă. Spre exemplu, Heidegger, formalizînd structura așteptării eshatologice specifică primilor creștini, avea să spună că, pentru orice ființă umană, viitorul cel mai propriu se arată în posibilitatea sinelui de a muri. Astfel, el descrie faptul-de-a-fi-întru-moarte ca pură posibilitate: este posibilitatea cea mai proprie, de nedepășit, non-relațională, certă și totodată indeterminată în privința „cînd-ului” survenirii sale. În raport cu acest viitor originar, celelalte forme de viitor – accesibile așteptării și anticipării, planificării și predictibilității – nu ar fi decît forme inautentice sau derivate.

Cum putem scoate în evidență specificul experienței suspansului pornind de la această rețea de comportamente viitoriale? E drept că suspansul poate căpăta, la rîndul său, o multitudine de concretizări, într-o varietate debordantă de situații. El nu este limitat la contextul narativ literar sau cinematografic, unde are probabil cele mai bogate și complexe ilustrări, fiind desigur rezultatul unor tehnici creative speciale, specifice fiecărui mediu în parte, vizînd să producă un anumit efect în public. Trăiești cu tensiunea suspansului și atunci cînd aștepți rezultatele alegerilor politice, cu condiția ca acestea să intervină într-un moment critic al societății în care trăiești și într-un context în care competiția este foarte strînsă. Suspansul te poate încerca și în situații de natură tehnico-științifică, dacă ele comportă un grad imens de pericol și au o miză enormă, de pildă atunci cînd asiști la o misiune spațială de aselenizare. Trăiești înfrigurat în suspans și atunci cînd, la capătul unui meci decisiv în care joacă echipa favorită, asiști în maximă tensiune la executarea penalty-urilor. Tot suspansul te cuprinde și atunci cînd privești fascinat și înfrigurat un exercițiu acrobatic de înalt risc. Suspansul survine așadar în raport cu poziția terțului, a celui care asistă, însă este vorba de un terț angajat, profund implicat, un privitor ancorat în totalitate în experiența copleșitoare pe care o trăiește. Nu este la distanță, dar nici prins pe cont propriu (cel ce execută penalty-ul nu trăiește el însuși suspansul, ci doar cel ce îl privește cu sufletul la gură). Este vorba așadar de poziția unui spectator, dar nu un spectator detașat, ci unul cuprins de febra spectacolului, de magnetismul evenimentului care domină în caracterul său copleșitor: aștepți cu inima cît un purice, avid cu privire la ce o să se întîmple, atras și captivat de decurgerea însăși, dar și angoasat cu privire la negativitatea latentă care pîndește la orizont.

Suspansul este o fază pasageră, este momentan, el nu poate dura la infinit. Dar poate avea grade de intensitate excesivă care frizează insuportabilul. În suspans, participăm cît se poate de intens (detașarea anulează imediat suspansul), dar amenințarea nu ne privește direct, ci păstrează și o tușă de ireal. Totodată, viitorul vizat nu este unul vag-depărtat, ci unul proxim. În joc este o iminență, deopotrivă fascinantă și amenințătoare, un viitor necunoscut care bate la ușa prezentului. Suspansul nu poate apărea în raport cu un viitor îndepărtat, ci doar la limita dintre un prezent asediat și un viitor iminent și esențialmente indecis.

În joc este de fiecare dată un crescendo febril care instituie tensiunea situației. Suspansul survine doar într-un moment decisiv, în punctul crucial al unei acțiuni. În fazele preliminare ale acțiunii suspansul nu poate interveni. Emoția suspansului este de fiecare dată exacerbată, căci odată ce se domolește nu mai putem vorbi de suspans. Acest crescendo se îndreaptă febril și implacabil către o finalitate, însă aceasta este constant încărcată de o constitutivă ambivalență. Suspansul se raportează la un deznodămînt care nu este defel garantat. Nu avem presentimentul clar al unei negativități viitoare, precum în frică sau în îngrijorare, dar nici al unei certe pozitivități, precum în speranță sau în dorință. În suspans, emoția nu este unidirecțională, ci ambivalentă, iar această ambivalență care generează incertitudinea poartă în sine un caracter conflictual. Fără conflict, suspansul nu poate surveni. Dar dacă neliniștea specifică suspansului este legată de o funciară incertitudine, aceasta nu este una a „cînd-ului” (precum cea indicată de Heidegger în privința morții proprii), nici a „cum-ului” (maniera survenirii), ci privește un conținut, un „ce”: aștept înfrigurat rezultatul deocamdată indecis, un deznodămînt care mă implică în perspectiva terțului. Prezentul este momentan suspendat datorită neputinței de a anticipa viitorul. Suspansul paralizează această articulare naturală a fazelor temporale, punîndu-ne în situația de a ne deschide către un nou tip de trăire a temporalității.

Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Române de Fenomenologie și redactor-șef al revistei Studia Phaenomenologica. Ultima carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).