Dăruiește încredere!

În mod constant, studiile despre profilul nostru psihologic scot la iveală o carență societală majoră, care ne ține departe de tipul de performanță specific societăților occidentale: nu avem încredere. Pur și simplu, celula românească nu mai produce încredere și, dimpotrivă, produce neîncredere în loc. În privința explicațiilor sîntem specialiști – toți știm să explicăm de ce, în societatea noastră, neîncrederea a devenit normă. Sînt sigur că, după ce ați citit prima frază, mințile multora dintre dumneavoastră au și reacționat reflex: „Păi, pentru că…”. Sigur că știm de ce nu avem încredere unii în ceilalți, noi în instituțiile noastre, instituțiile noastre în noi, instituțiile în alte instituții și, în final, nimeni nu are încredere în nimeni. Sigur că știm de ce am ajuns să considerăm înțelepciunea drept șmecherie unindu-le pe amîndouă într-un numitor comun normativ: „Să nu ai încredere în nimeni!”. Dar mă întreb: dacă știm așa de bine cauzele, dacă sîntem așa de mari maeștri ai explicațiilor, de ce nu știm și cum anume să oprim neîncrederea dintre noi și, dimpotrivă, să începem să cultivăm încrederea?

În acest sens, ceea ce au reușit doamnele Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu cu spitalul cel nou ține de miracol. Știți, desigur, că cele două doamne și asociația lor, „Dăruiește viață”, au derulat o vastă operațiune de strîngere de fonduri ca să construiască un spital pentru copiii bolnavi de cancer, îngrozite fiind de condițiile din spitalul bucureștean de profil. Au strîns banii, au coordonat construcția și dotarea spitalului, l-au făcut, l-au predat autorităților medicale (niciodată nu au spus că spitalul e al lor!) și acum, iată, primii copii au fost deja internați. Cînd spun că reușita lor e de domeniul miracolului, nu o spun în sensul că Dumnezeu a făptuit prin ele ceva ce iese din ordinea firească a lucrurilor (deși, credincios fiind, mă gîndesc și la ipoteza asta), ci în sensul că a scos la iveală ceva ce părea definitiv pierdut pentru sufletul comunitar românesc: încrederea.

Am văzut recent o știre despre un copil prins într-o teribilă alunecare de teren (undeva într-un sat izolat din America de Sud) și, cînd nimeni nu-l mai credea viu, un salvator temerar s-a legat cu frînghii, s-a afundat în muntele de noroi care continua să se miște, habar n-am cum a putut respira și cum a putut el însuși trăi, dar a scos la suprafață copilul, agonizînd, dar viu, în uralele comunității strînse în jurul calamității. Cam așa au scos aceste două admirabile doamne încrederea din muntele de noroi care acoperă, cu alunecări ce nu se mai opresc, micile gemete ale comunității românești.

350.000 de donatori, mici și mari, au avut încredere în ele. Și ele au răsplătit încrederea lor pe deplin. Știți de ce toți oamenii normali din această țară – donatori sau nu – aplaudă fapta lor? Nu doar pentru că au făcut un spital (ceea ce, în sine, e mare lucru), ci pentru că au văzut cu ochii lor că încrederea construiește, că merită să ai încredere, că încrederea e posibilă aici și acum, că primești aici și acum răsplata sufletească dacă ai încredere. Se spune că „trebuie să investești încredere” și nu sînt pe deplin mulțumit cu expresia asta, deși admit că încrederea poate fi privită și ca o investiție. Dai încredere în vederea unui folos (profit), așa este. Și ca orice investiție, uneori rodește, alteori păgubește. Dar e și ceva mai mult. Încrederea nu doar se investește, ci se (și) acordă. E ca un fel de privilegiu nobil, și nobili generoși trebuie să fim tocmai ca să păstrăm umanitatea din noi. 350.000 de „nobili” (persoane fizice sau juridice) s-au găsit să acorde încredere celor două doamne. E îmbucurător. Și cele două doamne au răsplătit pe măsură încrederea lor. Ce poate fi mai frumos? Dincolo de orice, e o poveste despre noblețea omenească excelent pusă la lucru de încredere.

În același timp, am băgat de seamă că unii politicieni nu sînt la fel de bucuroși ca mine sau ca dumneavoastră că „Dăruiește viață” a reușit ce și-a propus. Le-ar fi plăcut să vadă că această inițiativă eșuează. Probabil le-ar fi plăcut să bage lumea la cap că nimic important nu se poate face fără ei. Dar dincolo de asta e ceva mai profund. Nu există nici o rațiune omenească să nu te bucuri că proiectul „Dăruiește viață” a reușit; există, însă, o rațiune politică pentru care nu te-ai bucura. Ceea ce îi vexează, de fapt, pe acești politicieni este tocmai demonstrația clară și mare cît toate zilele că încrederea funcționează, pentru că ei și-au consolidat puterea pe dezbinare, pe desolidarizare și pe neîncrederea noastră în noi. 

Acum vreo cîțiva ani, cînd proiectul spitalului suferea al nu știu cîtelea atac venit din partea politicienilor aflați vremelnic la putere, am luat un interviu doamnelor Gheorghiu și Uscatu. Nu-l republic acum, deși cred că ar fi interesant, pentru că nu despre acel interviu e vorba astăzi. Ce vreau să spun este că nici unul dintre cei care atunci asmuțeau controale abuzive asupra lor și apăreau în emisiuni de televiziune obediente semănînd neîncredere nu mai e la putere acum. Sînt la putere alții, e adevărat, tot din tribul acelora. Dar aceia, anume, nu mai sînt. Și dacă i-aș numi – cu o excepție, poate –, numele nu v-ar spune nimic dumneavoastră, celor care vă bucurați că aceste două doamne au reușit. Așadar, încrederea a zidit și neîncrederea nu a putut dărîma. Gîndiți-vă la asta și veți simți un sentiment tonic, nu-i așa? Ei bine, pentru asta, mulțumesc, Oana Gheorghiu, mulțumesc, Carmen Uscatu, mulțumesc, „Dăruiește viață”! V-ați putea numi foarte bine „Dăruiește încredere”, că tot aia e...