Descoperiri neașteptate

După ce am văzut castelul lui William Randolph Hearst, ne-am continuat drumul dinspre Los Angeles către San Francisco. De fapt, întregul drum a presupus multe ocoluri și opriri de cîte o zi sau chiar două, în mai multe locuri, care mai de care mai interesante. Am povestit de multe ori despre peisajul american din spațiile mari de la cîmpie, care poate fi de-o monotonie de-a dreptul excesivă. Ei bine, acum, în California, excesivă părea să fie varietatea. Ocean, dealuri, munți, podișuri, văi, canioane, localități minunate sau de-a dreptul nesărate. Printre cele minunate s-a numărat Santa Barbara, un orășel construit în stil spaniol,  de-o liniște desăvîrșită, curat și plăcut, în care ți-ai putea dori să trăiești. De bună seamă, prințul Harry și Meghan Markle, care s-au mutat în zonă, au știut foarte bine să-și aleagă locul de refugiu. Printre așezările din cealaltă categorie, aș putea numi King City.

De la castelul fostului mare magnat, am părăsit faimoasa șosea de coastă, care la un moment dat se bloca din cauza alunecărilor de teren. Drumurile interioare erau însă și ele destul de spectaculoase. Mașina noastră închiriată, setată în variantele confort sau eco, se comporta aproape ca un fel de microbuz foarte confortabil. Te îndemna la un mers așezat, chiar dacă știai că poți depăși multe alte mașini. Dacă însă apăsai pe butonul sport, totul parcă se transforma. Devenea o adevărată bombă pe roți. Garda la sol scădea, suspensiile se întăreau, stabilitatea se apropia de cea a unei mașini de curse, chiar dacă era vorba de un SUV mare (cel puțin după standardele europene), volanul dobîndea o precizie chirurgicală, turația de schimbare automată a vitezelor creștea și sunetul motorului căpăta nuanțe agresive. Era o cu totul altă mașină, cu care greu mai puteai suporta să stai în spatele altora. Te făcea să exclami de bucurie pe curbele largi dintre dealuri. E adevărat că, după un sfert de oră de condus în acest mod, venea și o altă exclamație, de îngrijorare, cînd observai ce repede scade benzina din rezervor. Nici o plăcere nu-i pe gratis. Constatarea asta te făcea să comuți imediat setările înapoi, într-unul din modurile mai liniștite.

Ce-i drept, trebuie să spun că am găsit și tot felul de noduri în papură bietei mașini. Scaunele din față aveau vreo șapte butoane de reglare electrică a poziției. Spătarul, de pildă, putea fi îndoit exact pe forma spinării, mai dreaptă sau mai cocoșată, după cum o are fiecare. Combinațiile dintre toate aceste setări erau de-a dreptul infinite. Așa că, timp de trei săptămîni, am tot încercat să găsesc poziția cu adevărat ideală. În cele din urmă m-am dat bătut, pentru că, bineînțeles, n-am găsit-o. Ciudat era și că deși SUV, mașina avea roțile motoare pe spate. Asta era o bucurie sportivă, dar n-aș fi vrut să merg iarna cu ea. Nu spun că, în ciuda latitudinii destul de joase și septembrie fiind, la munte am avut parte și de un episod cu fulgi de zăpadă, pe drumuri cu serpentine și fără parapet înspre vale...

Revenind la drumul spre San Francisco, de fapt spre un punct intermediar care era Carmel-by-the-Sea, pe înserat, am trecut pe lîngă un aliniament de dealuri foarte stranii. Iarba lungă și gălbuie care le acoperea este specifică zonei. Aici trebuie să spun că supranumele dat Californiei (devenit chiar oficial în 1968), acela de Golden State (fiecare stat american are cîte un astfel de nickname, care apare afișat și pe toate plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor), e legat de trei caracteristici. Primele două sînt mai cunoscute. E vorba de un fel de elogiu adus celebrului pod din San Francisco numit Golden Gate și de o amintire a la fel de celebrei Golden Rush (Goana după aur) desfășurate aici la jumătatea secolului al XIX-lea. A treia caracteristică la care supranumele ar face referire sînt chiar aceste pășuni foarte întinse, în regiunile de deal, a căror iarbă e, în majoritatea timpului – cu excepția primăverii –, îngălbenită de soarele puternic. E o iarbă aurie. Dar dealurile pe care le vedeam nu erau neobișnuite atît din cauza acelor „plete” aurii, cu care ne obișnuiserăm în zonă, ci din cauza formelor lor, cum nu mai văzuserăm vreodată. Păreau cumva răsucite. Fiul meu zicea că le-a văzut pictate undeva, dar că și-a închipuit că sînt o ficțiune, un rod al imaginației pictorului. Iată că o realitate poate fi luată și drept închipuire. Eu, ca absolvent de Geologie, m-am simțit uimit și contrariat. Ceva nu era în regulă acolo. Nu era doar un peisaj neobișnuit, ci unul care producea angoase. Fără vreo explicație rațională, simțeam că dealurile acele conțineau ceva amenințător.

Ajunși la hotel în Carmel, am deschis un computer și am început să studiez hărțile. Ce să fi fost în acele locuri? Și dintr-odată m-am luminat. Chiar pe acolo trecea falia San Andreas, cea mai cunoscută dintr-un sistem întreg de falii tectonice care traversează California și produc temutele cutremure. Ea era cea care răvășise acele dealuri într-un mod nefiresc, dacă nu cumva era chiar cauza formării lor. Acolo se întîlnesc două plăci tectonice care trag una hăis și alta cea, tensiunea dintre ele descărcîndu-se periodic sub forma seismelor. Totul e legat de procesul mai larg de subducție a plăcii Pacificului (placa oceanică intră sub cea continentală). Americanii, în grandoarea specifică a proiectelor lor, și-au pus problema la un moment dat să „lubrefieze” falia, turnînd în interiorul ei cantități absolut enorme de noroi de foraj. Planul n-a fost realizat niciodată, pentru că, evident, depășește chiar și posibilitățile lor (falia are o lungime de peste 1.200 de kilometri).

Așadar, înfiorarea pe care acel peisaj ne-o transmisese era pe deplin întemeiată. Nu era doar o impresie subiectivă. Văzuserăm un loc care ascundea colosale mecanisme telurice. Bîrrr!