Doamna cu coasa

Bunicul meu a fost sanitar pe frontul de Est, în al doilea război mondial. A ajuns la Cotul Donului, unde a fost unul dintre sutele de mii de actori figuranți în dezastrul militar din februarie 1942. Zile și nopți de luptă. Noroi și zloată amestecate cu sînge, în ger, sub un cer plumburiu. Dealuri vaste devastate de obuze, cratere, cadavre desfigurate, fragmente umane. Ofensiva sovietică a fost sălbatică, iar ai noștri, prost echipați și catastrofal conduși (asta pentru cei care cred că Ion Antonescu a fost un soi de geniu militar – n-a fost deloc, ascultați mărturiile de pe front!), au fost pur și simplu măcelăriți. Au murit acolo peste 140.000 de militari români, adică peste 50% din totalul efectivelor militare românești angajate – cel mai mare procent de morți ai armatei române într-o singură operațiune din întregul război. Carnagiu!

După cîte o încleștare, cînd armele tăceau pentru o oră sau două sau mai mult, bunicul meu mergea pe cîmp să culeagă răniții. Bunicul meu nu avea studii medicale serioase (făcuse, cred, un fel de școală sanitară după clasele primare și ceva în plus), dar știa să facă injecții, avea sînge rece și putea manipula un bisturiu pentru operații de mică chirurgie, știa să pună atele, să curețe răni cu spirt, să panseze. Cred că putea fi de ajutor și medicilor militari pe post de asistent cînd aceștia operau la fața locului, și cam aici se oprea competența lui. Cum ziceam, sergent sanitar în armata română în al doilea război mondial.

Eram copil, îl vizitam la el, la Turnu Măgurele, și îmi povestea de pe front. Unul dintre detaliile acelor povești care mă tulbură și acum era că el, cu școală puțină, ba chiar cu totul insuficientă școală după standardele de azi, sub presiunea aceea care trebuie că era infernală, decidea pe loc care dintre răniții lăsați în urmă de urgia luptei, văitîndu-se și cerînd ajutor, vor fi luați și duși în spatele frontului pentru a primi îngrijiri și care erau lăsați să moară. Cei cu mațele scoase, cu creierii împrăștiați, spintecați rău, dezmembrați sau cu hemoragii arteziene erau lăsați pe cîmp să moară, indiferent cît de tare țipau. Bunicul îi evalua dintr-o privire, în urletele lor, doar pe cei pe lîngă care trecea, deplasîndu-se cam haotic printre muribunzi. Nu avea cum să cuprindă tot teatrul operațiunilor. Din loc în loc, mai erau și alții ca el, tot sanitari, alergînd printre muribunzii care implorau ajutor în slalom, cu capul la cutie, să nu fie luați la ochi de vreun lunetist rus. Erau cărați de brancardieri cei care erau cît de cît întregi și care comunicau coerent, bineînțeles că nici aceștia toți, pentru că logistica transportului sanitar era și ea limitată, vai de ea! Cei care agonizau nici nu intrau în discuție. Alerga „tataică” al meu – om tînăr pe atunci, avea puțin peste 20 de ani – prin noroaie, în acel decor apocaliptic, și se oprea la cîte unul și decidea pe loc, doar privindu-l, pe ăsta îl luăm, pe ăsta îl lăsăm. El și alții ca el nu erau „domnii cu coasele”, mai întîi pentru că nu era domn, dar și pentru că Doamna cu coasa trecuse deja și el culegea doar ce „cosise” dînsa, sperînd că poate mai lăsase ceva viu și bun de reparat în urmă.

Bunicul meu a fost, și psihic, și fizic, un om puternic cum nu e altul în familia mea. Toți cei din familia mea se cam văicăresc, se tem de boli, tremură cînd le apare cîte o umflătură și sînt tare sensibili sufletește – bunicul era de piatră. Era nu doar din altă generație, era din alt aluat. Nu mi-l amintesc să fi exprimat vreun fel de frămîntare sau de tensiune pentru acele decizii, de viață și de moarte, din război. Dacă un soldat rănit, care avea și el familie, părinți, copii, ar fi putut fi salvat, iar bunicul meu a trecut pe lîngă el și l-a lăsat acolo, să moară? Probabil că au fost asemenea cazuri. Probabil că multe. După cum e probabil că bunicul meu a decis să-l ia pe unul care a murit ulterior, iar pe altul, care nu ar fi murit, l-a lăsat acolo. A evaluat greșit? Foarte probabil. Eu îmi pun acum aceste întrebări și nici nu îmi pot imagina cum aș reacționa dacă aș fi pus în situația lui de atunci. Cel mai probabil aș fi devenit eu însumi o povară pentru unitatea militară în care aș fi fost sanitar, ajungînd să fiu incapabil să ajut cît de cît, prins în dubii morale care m-ar fi isterizat. Nu-mi pot imagina nici o anchetă Snoop – bunicul meu ar fi ajuns Domnul cu coasa, cel mai probabil.

Sigur, era război. Altele erau timpurile, altele erau posibilitățile de tratament. Moartea, doar ea, a rămas aceeași. Doamna cu coasa își face treaba și acum, la fel ca atunci, la fel ca mai înainte, la fel cum o va face și în veacul ce va urma. Noi, însă, ne-am schimbat. Nu o mai acceptăm. A muri a devenit inacceptabil în secolul nostru. Așa cum e sigur că sîntem mai tehnologizați, e sigur și că nu sîntem mai înțelepți.

Istoria înțelepciunii omenești spune, toată, același lucru: scopul înțelepciunii este să te pregătești pentru moarte – a celor din jur, a celor dragi și, în cele din urmă, a ta. Cum trăiești contează doar din perspectiva morții: ce lași în urma ta? Dar, cu cîtă carte și cîtă școală băgăm în noi înșine, se pare că chestia asta cu înțelepciunea nu ne iese. Ba chiar reacționăm mai puțin înțelept decît înaintașii noștri care nu aveau atîta școală și atîta carte cîtă avem noi.

Dl Pleșu citează adesea o vorbă a lui Noica: se moare de sute de mii de ani, dar încă nu ne-am obișnuit cu asta. Aș reformula: se moare de sute de mii de ani și continuăm să ne dezobișnuim de asta. Pe măsură ce trece timpul, iar știința și tehnologia se dezvoltă fastuos, am ajuns să credem că putem învinge moartea. Subsecvent, că putem învinge bătrînețea sau bolile – adică ceea ce ne plasează în proximitatea morții. Doamna cu coasa nu mai e o metaforă, ci chiar o doamnă, care poate fi soldat sau doctor, dar care e un criminal cu nume și prenume, un om din carne și oase, pe care credem că, dacă o băgăm repede la închisoare, am rezolvat problema morții. Logic, nu? Identifici criminalul, îl bagi la închisoare, vasăzică nu mai are cine să te omoare, vasăzică nu mai mori. Cam așa gîndim, pesemne. Amestecăm penalul cu destinul, trimitem însăși moartea în fața procurorului.

Povestea asta de la Spitalul Sf. Pantelimon este încurcată. Medicii explică realitatea sălilor ATI – o altă lume care pare că funcționează sau, în orice caz, cere alte reguli decît cele ale lumii obișnuite. Dar au și procurorii dreptatea lor, căci sălile de ATI nu sînt teritorii imune la Codul Penal. Românii sînt și ei împărțiți. Îi ghidează, desigur, ignoranța medicală, dar și experiențele pe care le au în contact cu sistemul sanitar public. Vom găsi vinovații, sînt sigur, pentru că e talentul nostru suprem să găsim vinovați și, chiar dacă nu-i vom găsi, vom ajunge la concluzia că noi toți sîntem vinovați, ceea ce de data asta s-ar putea să fie și adevărat. Dar nu în sensul acela că nepăsarea noastră sau dezorganizarea noastră sau corupția noastră sau impostura noastră ucid, sau că am accepta cu toții ceva ce nu ne dăm seama cît e de periculos, ci în sensul că noi toți am devenit tot mai puțin înțelepți cu Doamna cu coasa.

Iar eu stau și îmi aduc aminte de bunicul și mă gîndesc că ce făcea el pe front nu e doar o ocupațiune de război, e o ocupațiune de viață.

P.S. Aud pe unii: păi, nu ne spune Iisus că moartea poate fi învinsă? Nu ni se spune în fiecare an, de Paște, că asta e vestea bună, că moartea e învinsă? Sigur că așa e, moartea poate fi învinsă. Numai că viața care o învinge este cea de apoi, nu cea de acum. Zice, într-o epistolă, cel dintîi păcătos creștin al lumii, omul separat, geniul creștinismului: Iar cînd acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvîntul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?». Așadar, atunci, nu acum…