Două feluri de conservatori

Nu trebuie să fii cine știe ce fin observator ca să constați că, în ultimele două decenii, ceva important s-a schimbat în modul în care mișcarea conservatoare se exprimă politic. Sînt dintre cei care cred că există o legătură directă între calitatea gîndirii și calitatea exprimării. Nu cred că cineva care se exprimă rudimentar poate dezvolta o înțelegere profundă și complexă a realității și nici nu cred că poate articula o viziune capabilă să amenajeze un viitor plauzibil pentru o lume ca aceea în care trăim. Așadar, această schimbare dramatică în modul de exprimare socio-politică a mișcării conservatoare indică o deteriorare gravă, de fond, a însăși mișcării.

Să ne uităm departe, ca să putem exersa, cît de cît, obiectivitatea: diferențele dintre liderul conservatorilor anilor ’80, care a fost Ronald Reagan, și liderul acestei mișcări de astăzi, care este Donald Trump, sînt evidente. Mai întîi, modul în care vorbesc. Primul elaborează fraze în care propozițiile se susțin în diferite alcătuiri, cu efecte retorice căutate. Nu ocolește paradoxul, subîntinde mereu o undă de umor și chiar de autoironie (autoironia este marca definitivă a inteligenței), este epic, spune povești cu tîlc, colecționează bancuri pe care le foloseste cu grație. Și, mai ales, prezența lui inspiră o anumită noblețe, deși provine din clasa cea mai de jos, dintr-o familie foarte săracă și, cum am zice azi, disfuncțională. Cînd e polemic cu adversarii, Ronald Reagan nu e strivitor, e convingător, dar vezi de la o poștă că nu-i urăște. A răspuns atacurilor politice cu atacuri politice și a lansat atacuri politice recepționînd contraatacuri de același gen pe vremea în care politica era „musculoasă”, dar presupunea o anumită eleganță. Trump, dimpotrivă, vorbește în propoziții scurte. Manevrează un fond lexical limitat. Pledează mereu propria cauză și pare convins că el însuși și ce i se întîmplă lui sînt marile mize ale curselor sale electorale. Jignește și tensionează. Știe să stîrnească ura fanilor săi și mai puțin entuziasmul acestora. Victoriile sale stîrnesc susținătorilor satisfacția înfrîngerii adversarilor și nu bucuria victoriei. Deși provine dintr-o familie bine așezată, de oameni bogați, Trump e departe de a inspira noblețe. Este mai aproape de kitsch decît de eleganță.

De asemenea, în privința politicilor există diferențe mari. Reagan era un internaționalist. De pildă, proiectul unui spațiu comercial și uman comun între Canada, SUA și Mexic a fost al lui. Proiectul s-a realizat în 1992-1994, cînd a luat ființă NAFTA. În 2020, Trump a numit NAFTA „cel mai prost acord încheiat vreodată” și l-a desființat. Reagan era deschis spre imigrație, Trump face din migrație sperietoarea sperietorilor. Dar cea mai mare diferență între ei se referă la politica externă. Mai exact, la înțelegerea rolului SUA ca lider al democrațiilor în lume. Reagan ținea la NATO înțelegîndu-i valoarea strategică și simbolică; Trump umblă cu nota de plată printre aliați și nu înțelege de ce NATO nu e o afacere. Aici, e de spus că Trump e consecvent – în anii ’80 a cumpărat cu zeci de mii de dolari pagini în marile ziare ale Americii și a publicat anunțuri publicitare în care critica administrația Reagan pentru sprijinul acordat europenilor în Războiul Rece. Ca și acum, el credea că America trebuie să fie plătită pentru protecția pe care o asigură aliaților, nicidecum să cheltuiască ea. În acei ani, marota lui era Japonia, care, zicea Trump, înșeală America, pentru că se dezvoltă pe cheltuiala Americii (care o apără și investește în insulă), ceea ce face ca americanii să aibă o balanță comercială negativă cu Japonia, și pe baza acestei dezvoltări ajunge să concureze America și să obțină profituri mari pe piața americană, mai ales în industriile electronică și auto, în care Japonia era lider mondial pe atunci. De asmenea, Trump nu prea înțelegea deloc antisovietismul lui Reagan. Nu-i era clar de ce America nu face afaceri cu URSS.

S-a spus că, totuși, cei doi seamănă în unele privințe. S-a spus că amîndoi sînt populiști și cîștigă puncte atacînd establishment-ul, birocrația, Guvernul însuși, ca instituție. S-a spus că amîndoi au făcut puncte electorale cîntînd în struna muncitorimii americane. Așa este. Reagan a cîștigat primul mandat reușind să aducă de partea sa muncitorimea din Midwest, adică un grup consistent de alegători care erau, în general, sindicalizați și votau cu democrații. Cît despre populism – am mai scris aici și nu reiau argumentul – e de spus că, asemenea colesterolului, există populism bun și populism rău. Nu poți să candidezi în alegeri libere și democratice dacă nu ești, într-o anumită măsură, populist. Populismul bun este empatic și salutar. Populismul rău incită, asmute, taie linii de front. Diferența dintre populismul real al lui Reagan și populismul real al lui Trump este exact aceasta.

George Nash, cel mai important istoric al conservatorismului american, observa că, la finalul celui de-al doilea mandat al lui Ronald Reagan, „dreapta americană” era compusă din cinci „impulsuri” ideologice diferite: libertarieni, tradiționaliști, anticomuniști, neoconservatori și dreapta religioasă. Mare parte din succesul lui Reagan ca lider conservator a decurs din faptul că a reprezentat, împreună, simultan, toate aceste impulsuri. Conservatorismul reaganist este unul cuprinzător, charismatic, magnetic pentru orice sensibilitate antisocialistă, atrăgător pentru orice critic al activismului progresist. Conservatorismul lui Trump e sectar, aspru, belicos. Nu propune așezarea calmă și sigură în valori tradiționale, ci înrolează lumea în furie belicoasă. Trumpismul e o insurgență – nimic mai străin spiritului conservator decît insurgența! Trump a reușit să uniformizeze nemulțumirea și să o transforme în furie. De aceea, e violent cu orice conservator care nu este de acord cu el, de aceea excomunică pe orice conservator care vede lucrurile altfel decît el.

Aceste două feluri de a fi conservator se regăsesc, în mare, în orice societate contemporană, inclusiv în a noastră. Depinde doar de conservatori să decidă cum vor să fie. Explicația că preferă variantele radicale pentru că stînga progresistă este tot mai radicală nu ține, în opinia mea. Întîi, pentru că la radicalism nu răspunde cu radicalism decît prostul, care oricum nu rezolvă nimic fiind mai radical decît adversarul său. La radicalism se răspunde cu fermitate. În al doilea rînd, pentru că ideea fundamentală a conservatorului este să nu fie ca progresistul. Atunci, dacă progresistul e tot mai radical, de ce să fie și el la fel?

Înțeleg bine de ce un conservator se bucură cînd Donald Trump o învinge pe Kamala Harris. Dar nu prea înțeleg de ce trebuie să-l urmezi pe Trump.