Două vești bune, o a treia așa și-așa

Aflat, ca și dumneavoastră, între alegerile locale și cele prezidențiale/parlamentare, am de raportat două vești bune. Mai precis, sînt două observații care, împreună, mărturisesc o înbunătățire a atmosferei socio-politice de la noi. Știu că veștile bune sînt rare și că spectacolul electoral arată jalnic, de neprivit aproape. Jucată de candidați care patinează greoi pe o hartă a căderilor omenești cuprinsă între coordonatele imposturii caraghioase, vulgarității, escrocheriei și ticăloșiei, baleind toate versiunile posibile ale prostiei umane, de la forma cea mai inocentă, aproape înduioșătoare, la prostia cea mai perversă, bine camuflată în sofisticării, neologisme și banalități consacrate de noua limbă de lemn, piesa tristă a alegerilor din iarna acestui an este aproape dureroasă. Tocmai de aceea, nu preget să împărtășesc cu dumneavoastră aceste două vești bune.

Prima ar fi că sîntem capabili să alegem din ce în ce mai bine în plan local. Administrația locală e tot mai eficientă, figuri de primari destoinici apar peste tot (nu numai în Ardeal, ca pînă mai ieri), iar banii europeni, gestionați cu mult mai bine la nivel local decît la nivel central, fac (aproape) minuni. Alt fenomen interesant este că edilii, odată ce se instalează la cîrma localităților lor, trec apartenența politică în plan secund. Sigur că se folosesc de ea ca să aibă acces la Guvern sau în legislativ, sigur că livrează corespunzător și în alegerile prezidențiale + parlamentare, sigur că se uită după resursa umană necesară în propriul partid, mai întîi. Dar ei nu prea fac rabat de la competența profesională a celor pe care îi angajează în primăriile lor și sînt extrem de concentrați pe rezultate. Deja, de la nivel de Consiliu Județean, acest gen de prestație se cam estompează. Iar la nivel central, de la numirile de miniștri și secretari de stat pînă la numirile de consilieri prin cabinete, contraselecția partinică operează deplin – la acest nivel, partidele continuă să desemneze, parcă, numai oameni care bifează cît mai multe căsuțe într-un formular ce s-ar putea intitula „Pe ăsta nu-l angaja niciodată în acest serviciu!”. Nepotrivirea profesională între ce poate omul și ce cere înaltul oficiu în care e numit a atins cote fabuloase – n-ai fi zis că inadecvările pot fi și spectaculoase, luxuriante chiar. Ei bine, pot fi. Partidele noastre ne arată că pot.

Vestea bună care rezultă din această observație este că electorii aleg corect, dacă știu cu cine au de-a face, în vreme ce partidele, în deciziile lor interne, aleg mereu pe dos, fără să le pese cine sînt cei cu care au de-a face.

În ceea ce privește alegerile prezidențiale, mi-am dat seama că o campanie electorală nu aduce plusuri semnificative nimănui, ci doar minusuri. Candidații nu prea cresc în timpul campaniei, ei pot acumula ceva puncte (nu multe!) ca urmare a scăderii competitorilor, dar evoluțiile pozitive fulminante sînt imposibile. Posibile, însă, ba chiar probabile, sînt căderile. Una sau două greșeli în campania electorală pot lovi cumplit – candidatul poate pierde cam tot ce a cîștigat în lungi perioade anterioare ale devenirii sale politice. Campaniile electorale sînt, de aceea, veritabile probe diabolice pentru candidați. Ținta realistă a unui candidat în campania electorală nu poate fi creșterea semnificativă (în general, aceasta rămîne cam unde este cînd a început campania), ci subminarea adversarului. Pe parcursul unei campanii electorale, candidatul ori rămîne la cota la care a intrat în campanie (asta înseamnă că a avut o campanie bună), ori scade (asta înseamnă că a avut o campanie proastă). Faptul că, uneori, un candidat crește într-o campanie electorală nu i se datorează niciodată lui, ci greșelilor adversarilor. Cazurile Geoană – 2009 și Ponta – 2014 sînt de manual, în acest sens. Ei au pierdut alegerile în a căror campanie intraseră foarte bine poziționați pe primul loc, pentru că au greșit mult. Geoană pentru că a fost prost (și văd că nu s-a schimbat deloc, așa că o va păți iarăși, exact din același motiv), Ponta pentru că a fost enervant, arogant și a evaluat greșit electoratul. Teoretic vorbind, dacă toți competitorii au campanii foarte bune, rezultatul la urne va fi exact același de la momentul de început al campaniei. Doar că niciodată nu au toți campanii fără cusur, întotdeauna unii greșesc și ceilalți profită. Deși simplu, jocul pare complicat pentru că adesea cei care profită de pe urma unei greșeli a adversarului pot foarte bine greși ei înșiși după aceea și pot pierde ceea ce au acumulat. Campaniile electorale sînt, de fapt, un festival al greșelilor candidaților în goană după voturi și, la final, cine a greșit mai puțin ia potul.

Daca aș fi consilierul vreunei campanii prezidentiale, asta aș face: aș gestiona totul ca pe o criză continuă, cu grijă maniacală să nu greșim. Dacă aș putea să provoc greșeala adversarului, cu atît mai bine. Dacă nu, nu. Aș aștepta-o și ea ar veni. O campanie electorală bună este o campanie prudentă.

De ce este asta o veste bună? Pentru că electoratul nu poate fi păcălit din scurt cu fapte bune rapid regizate. Un candidat care merge cu alai electoral la biserică să se închine cu zeci de cruci deși nu a mers niciodată în ultimii ani la o liturghie, un altul care desantează cu tot staff-ul la o grădiniță mărginașă fără să fi avut vreo tangență cu problema creșterii copiilor mai înainte sau unul care se pune în loja Ateneului să asculte Mahler, deși este un manelist notoriu, precum și acela care face o reuniune cu bancheri deși nu l-a interesat niciodată economia – asemenea exhibiții făcute în campanie electorală nu mai pot păcăli. Cînd intră un om în campania electorală prezidențială, electorii știu cam de ce este în stare. Totul e să nu le dovedescă, cumva, că se înșeală, că de fapt nu știe să facă ceea ce oamenii cred că este în stare să facă.  

În fine, încă o observație. Din cîte se pare, în acest an se ajunge în turul doi al prezidențialelor cu un scor foarte mic; deja cu 17-18% din voturi, candidatul poate fi sigur de turul al doilea.  În 2009 și în 2016, ambii candidați intrați în turul decisiv au strîns, fiecare, peste 30% din voturi. Pînă și în deloc competitivele alegeri din 2019, doamna Dăncilă (săraca!) a intrat în al doilea tur cu 23% din voturi – și era victimă sigură. Ei bine, conform tuturor sondajelor, în 2024 al doilea candidat care va merge în turul final al alegerilor va fi departe de 20%. Ce înseamnă asta? Ceea ce se și vede: alegerile prezidențiale din acest an seamănă cu un concurs de genul „cel mai înalt pitic din România”. Un asemenea concurs ar fi, desigur, comic și faptul că ne putem distra privind concursul piticilor cu ambiție prezidențială este o veste bună. Dar ar fi și greu de privit, pe de altă parte. O bună parte a publicului ar resimți o anumită jenă să vadă cum se fălesc piticii cît sînt de înalți – asta ar fi vestea rea. De aceea zic: această a treia veste e așa și-așa.