Fondatorii și noi

Într-una din primele sale cărți, Nicolae Manolescu spunea că nu în „Miorița” avem de găsit paradigma care explică geneza și, în mare măsură, evoluția lumii românești, ci în mitul Meșterului Manole. Și ce e important nu este de găsit neapărat nici în tragica zidire, nici în povestea surpării nocturne a celor zidite diurn, ci într-un detaliu de început, anume acolo unde ni se spune că Manole și meșterii lui, cu Vodă în frunte, caută un zid vechi și părăsit pe care să construiască noua și mîndra mănăstire. Un sens imediat al acestui detaliu ar fi că nimic trainic nu se așază pe loc gol; garanția trăiniciei vine din istoria pe care construiești, adică din istoria în care te inserezi cu intenția clară de a genera viitor.  Al doilea sens, însă, mi se pare mai relevant. Ca să fondezi, trebuie mai întîi să simți ceea ce e neterminat în ceea ce au făcut cei de dinaintea ta. Nu vei putea ridica o mănăstire nouă și mîndră în locul uneia care există deja și pe care, eventual, te gîndești s-o dărîmi, că știi tu să faci una mai frumoasă; poți doar să completezi, să contribui, să adaugi, să consolidezi. Astfel, orice fondare în cultură este, de fapt, o refondare, o prelungire a unui gest fondator anterior.

Gîndurile acestea mi-au venit în minte pe 23 martie, cînd am aflat că Nicolae Manolescu ne-a părăsit. Odată cu aceste gînduri, m-a încercat un sentiment de panică. La fel simțisem și în septembrie 2021, cînd a murit Ion Caramitru. Și în octombrie 2022, cînd a murit Mariana Nicolesco. Și în ianuarie 2023, cînd a murit George Banu. Te uiți în urma lor și îți dai seama că, odată cu ei,  dispare o specie de oameni de cultură esențiali: dispar oamenii cu vocație fondatoare. Neîndoielnic, în generația mea (cei care avem azi între 50 și 60 de ani) există mulți creatori de valoare. Dar nu văd pe nici unul să își pună la bătaie prestigiul dobîndit prin propria operă ca să fondeze ceva pentru întreaga cultură, pentru toți ceilalți, cu gîndul la cei care vin după noi. Comunismul a lăsat României multe daruri otrăvite, iar incapacitatea generației mele de a fonda este unul dintre ele. Sîntem o generație devoratoare, care consumă din ceea ce au fondat înaintașii noștri, fără să (re)fondeze la rîndul ei, pentru cei ce vor veni. Sîntem încă în iluzia că, într-un fel, cultura se face de la sine, contabilizînd mărunțișurile pe care le producem întru glorie personală, din suma poezelelor, cîntecelelor și postărilor pe Facebook pe care le producem (apoi, desigur, postările le strîngem în volume!). Dar abia cînd văd locul gol lăsat de plecarea celor de dinainte, îmi dau seama cît de dăunătoare este această iluzie. Și îmi dau seama că ne-am putut legăna în ea tocmai la adăpostul marilor ctitorii instituționale și spirituale ale celor care, încet-încet, se duc.

De fapt, există două explicații pentru incapacitatea noastră de a fonda. Prima este gîndirea prea mică. Am intrat în logica minusculă a „agățării” de ceva – un proiecțel, un progrămel, o bursică, un „doc” prelungit cu „postdoc”, un post călduț – și am irosit ce am avut mai bun din noi completînd și onorînd „aplicațiile”. A doua este gîndirea prea mare. Unii dintre noi, mai orgolioși, au vrut să marcheze pentru totdeauna locul lor în istoria culturii noastre, numai că n-au înțeles bine cum se face asta. Puteau, neîndoielnic, dar au ratat pentru că au căutat locul gol și nu zidul învechit și părăsit. S-au comportat ca și cum lumea începe cu ei. Nimic din urmă nu le-a mai plăcut, au crezut, infantil, că marea operă începe cu demolarea, cu ștergerea de pe fața pămîntului a vechilor ziduri. Au atacat, nu de puține ori, chiar pe fondatorii din stirpea celor mai sus pomeniți, crezînd, idiotic, că nu au loc de ei. Ce s-a ales de toate „contestările” celor din generația mea împotriva celor din generația de dinainte se vede. Și nu vă îmbătați cu apă rece amintindu-mi clișeul „mereu tinerii s-au revoltat împotriva bătrînilor”, că una era cînd se ridica tînărul Mircea Eliade împotriva bătrînului Nicolae Iorga sau mai tînărul Lucian Blaga împotriva mai vîrstnicului Rădulescu-Motru, și alta a fost cînd s-a ridicat un oarecare împotriva lui Caramitru sau un nimeni împotriva lui Manolescu.

Sentimentul de panică despre care pomeneam mai sus este, desigur, exacerbat de cîte ori constat că lucrează, inexorabil, gheara biologiei. Vorba lui Constantin Noica, adesea citată de dl Andrei Pleșu, se moare de zeci de mii de ani și tot nu ne obișnuim cu gîndul. Dar mai e și altceva. Știu că biologiei oamenii îi pot rezista într-un singur fel: fondînd și refondînd. Or, cînd văd că dispare vocația fondatoare din cultura română, îmi pun serios problema supraviețuirii noastre. Sigur, mai avem încă mult de consumat, căci generațiile de înaintași au fost generoase cu noi. Sigur, mai e și speranța că generația de după noi, cei care au azi în jur de 30 de ani, nu va fi la fel de stearpă și de pizmașă pe cît sîntem noi. Nu spun, așadar, că ne paște pericolul să dispărem mîine. Dar spun că, printr-un efect ciudat, dispariția ultimilor mari fondatori de cultură din generația părinților noștri aruncă o lumină crudă chiar asupra limitelor noastre.

 P.S. În nr. 11/2024 al României literare, Nicolae Manolescu se pronunță asupra scandalului iscat de apariția unui Dosar dedicat lui Eugen Barbu într-un număr anterior al revistei noastre. Citim în pagina 28 a publicației: „...țin să precizez că mi se pare exagerată reacția negativă față de Dosarul din Dilema veche. (...) fără excepție, articolele din Dilema veche sînt consistente, vizînd cu obiectivitate chiar și aspectele litigioase. Așadar, conținutul articolelor, lucrul cel mai important, în definitiv (s.m.), este în linii mari corect”. Criticile formulate în nota lui Nicolae Manolescu se referă la prima pagină a revistei (corect, am asumat și noi această eroare), la faptul că am invitat în Dosar exclusiv critici din generația mai nouă și nu am invitat măcar un critic din generația care a avut direct de-a face cu Barbu și cu influența lui malefică, dar și faptul că nu am pus rediscutarea cazului Barbu într-un context mai larg, aducînd în discuție cazuri similare din alte literaturi care, și ele, spune reputatul critic, nu par a fi în stare să rezolve chestiunea raportului dintre operă și persoana autorului, dintre talent și pactizarea cu diavolul. Asta după ce cîțiva autori înfuriați de Dosarul nostru au afirmat răspicat că, de pildă, invocarea unui Céline (eu am făcut-o) nu e potrivită pe motiv că „nu se compară”. După Nicolae Manolescu, iată, se compară. Nu mă pot opri să spun că m-am simțit precum Moș Ion Roată în povestea școlărească: a pupat Vodă unde a scuipat boierul! Nu doar pentru că, printre criticii literari, Nicolae Manolescu a fost cu adevărat Vodă, ci pentru că, în materie de Eugen Barbu, nu cred că, la data apariției Dosarului nostru, exista altcineva în viață mai îndreptățit să se pronunțe. Amintindu-mi de degetul de lumină al lui Maiorescu, spun că obiecțiunile lui Nicolae Manolescu față de Dosarul nostru sînt direcții pe care le vom urma cînd vom mai face Dosare de acest gen. În plus, pentru mine, într-o notă personală, cel mai emoționant este că această apărare aproape paternă (cu tot cu criticile pe care ni le face și pe care, o spun limpede, pe acestea le merităm) a fost unul dintre ultimele texte scrise de Nicolae Manolescu. Poate chiar ultimul...