În chestiunea răspunderii colective

Cred că, în istorie, oamenii au încercat să administreze Răului diferite tratamente și, se vede imediat, nici unul nu a funcționat mulțumitor. Nici un tratament aplicat nu a putut eradica Răul. Și orice tratament l-a ameliorat, totuși, a fost urmat de o dezvoltare neașteptată a Răului în alt plan, în altă direcție, în alt fel. Am încercat cu credința în Dumnezeu, n-a mers; am încercat cu știința, n-a mers; am încercat cu democrația, n-a mers; am suprimat toate libertățile, n-a mers; am dat libertăți cîte am putut da, n-a mers. I-am reprimat pe cei pe care i-am considerat răi, nu doar că n-a mers, dar ne-am trezit că am ajuns noi înșine unelte ale Răului, încercînd să facem Bine. Am încercat, apoi, să îi tolerăm pe cei care fac rău și să-i îndreptăm cu vorba bună, doar ca să ne trezim că le-am devenit complici fără să ne dăm seama. N-a mers nici cu arta, nici cu morala, nici cu dreptul. Cel puțin în lumea sublunară, pare că nu se poate găsi panaceul care să ne scape de Rău în multele lui manifestări. Și dacă tot am trecut în revistă, rapid și schematic, modalitățile prin care oamenii au încercat să se opună Răului, e imediat de spus că nici una nu a fost atît de ridicolă precum este cea pe care o încearcă oamenii lumii noastre (mă refer la lumea Occidentului, căreia îi aparținem într-o măsură mult mai mare decît nu-i aparținem).

Astăzi, metoda preferată și omologată cu care luptăm cu Răul este aceea de a-l căuta obstinat acolo unde nu este și de a pretinde că nu există acolo unde, de fapt, se află. Nu e vorba că nu-l vedem, nu e vorba nici că ne facem că nu-l vedem, e vorba că ne uităm la el și, înfricoșați, spunem că nu e Rău, ci Bine. Trecerea prin consens, uneori formalizat juridic, a relelor în tabelul bunelor, a inacceptabilului pe lista acceptabilului, a aberației în categoria normalului are fără îndoială unele efecte pozitive; efectul tranchilizant este dezirabil de multe ori, dar aproape niciodată nu este tămăduitor. Conversia din vorbe a răului în bine pe care o practicăm, sperînd că salvăm lumea sau, cel puțin, că o facem mai fericită, este versiunea civică a capului de struț în nisip. Cum ai putea să vîri capul în nisip, dar să rămîi, totuși, civic? Răspunsul este: privești răul și decizi, democratic eventual, că ceea ce vezi nu e răul, ci binele în altă formă. Apoi te uiți undeva, în gol, ți se pare că vezi ceva și denunți dintr-acolo un pericol iminent, gravisim, distrugător. Este această paradoxală evaziune implicată generată de frică? Da, aproape întotdeauna. Este, de fapt, o formă de a gestiona frica în fața Răului și nu o formă de a gestiona Răul ca atare. Dar să lăsăm filozofia. Iată situația care m-a împins spre această sumară meditație.

În ultimii ani, mai ales după ce Rusia a atacat Ucraina și, cu oarecare febrilitate, după atacul Hamas asupra Israelului și a acțiunii militare de pedepsire a Israelului în Gaza, îmi pun problema responsabilității colective. E o temă de care ne ferim. Vorbim, încă, cu mare precauție despre culpa colectivă a poporului german pentru hitlerism și cel de-al doilea război mondial, de pildă. Ocolim chestiunea responsabilității colective, care ne apare ca ceva abuziv și principial injust. Sună rău pentru urechea noastră democratică, occidentală, liberal-constituțională, obișnuită cu sonoritățile clișeelor statului de drept. Și totuși, e cert că fără susținerea populară a nemților și, mai apoi, a altor popoare (dar la început – și decisivă – a fost susținerea nemților), Hitler nu ar fi putut să producă răul uriaș pe care l-a produs. E limpede, astăzi, că fără sprijinul masiv și constant al poporului rus, Putin nu ar fi putut să facă răul pe care-l face. E sigur, de asemenea, că fără sprijinul masiv și constant al palestinienilor (cel puțin al celor din Gaza), Hamas nu ar fi putut să ajungă o organizație teroristă de o asemenea eficiență încît să comită actul din 7 octombrie 2023. Nu cred că cineva normal la cap are o problemă cu faptul că Putin sau Hamas trebuie să fie pedepsiți pentru ceea ce fac, așa cum ar fi fost și Hitler, de nu și-ar fi luat singur viața. Însă se gîndește cineva că ar trebui cumva pedepsit poporul, grupul care îi susține și îi face, astfel, posibili? Pedepsim oameni, dar nu pedepsim Răul. Nu vedem oare că Răul care ne îndreptățește să-i pedepsim pe cei care-l comit nu s-ar fi putut produce fără oamenii care îi susțin? Nu e vorba despre complicitate aici, e ceva mai mult – e un veritabil coautorat.

În mai toate narațiunile sapiențiale antice și medievale, pedeapsa colectivă este prezentă. Cetățile sau popoarele o pățesc fie pentru că ele, colectiv, au greșit, fie pentru că cei care le conduc au greșit. Undeva – cel mai probabil în zorii statului de drept –, ideea s-a pierdut, a devenit nefrecventabilă și s-a întors pe dos pe măsură ce democrația s-a sofisticat: de la poporul care răspunde pentru ce fac conducătorii săi indiferent dacă îi susține sau nu, la poporul care nu mai răspunde niciodată, nici pentru ceea ce face el, nici pentru ce fac conducătorii săi pe care îi susține. Impunitatea poporului pare a fi, peste veacuri, marea mutație produsă de era Revoluțiilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.  

Una dintre obișnuințele noastre este să credem că erorile colective de genul celor la care mă refer se pot remedia prin educație și informare. Ni se pare că un om care știe tot ce știm noi, sau care e educat așa cum sîntem educați noi, va fi ca noi. Ceea ce e fals. Nu spun că educația și informația, în general, nu joacă nici un rol. Nu spun că un om educat și informat nu este un cetățean mai bun decît unul needucat și neinformat. Dar un om educat poate fi, prin educația care i s-a dat, dezinformat. Nu orice educație produce buni cetățeni, după cum nu orice om lipsit de educație este imediat disponibil pentru partea rea a lumii. Spun doar că, indiferent de educație și de informație, oamenii nu sînt la fel și că, educați și informați fiind, oamenii pot foarte bine să ajungă să susțină Răul. Societatea germană a anilor ’20-’30 nu era deloc needucată!

Educat sau nu, informat sau nu, orice om este susceptibil să devină parte din masă, să-și piardă discernămîntul și să fie luat de valul colectiv care-l transformă într-un soldat al armatei Răului. Cred, de aceea, că pe lîngă educație și informare, perspectiva răspunderii colective poate suprima sursa apariției și creșterii unor monștri sau a unor mișcări monstruoase, cam așa cum legarea vaselor de sînge care alimentează o tumoră oprește creșterea ei.