Înapoi în scutece!

(Notă: Acest text nu este recomandat minorilor fără supravegherea părinților.)

…pentru că orice părinte de copil mic (sau bunic cu nepoți) știe că pruncii din ziua de astăzi par să trăiască într-o lume mult mai periculoasă decît lumea generațiilor noastre, în ciuda războaielor, comunismului ș.a.m.d., cel puțin dacă e să ne luăm după creșterea spectaculoasă a avertismentelor de pe orice produs destinat (sau nu) copiilor. Te și miri cum cîțiva dintre noi am supraviețuit fără atîta îngrijorare. Cuvîntul de ordine acum e „Atenție!“. Atenție! Nu lăsați pungile la îndemîna copiilor – pericol de sufocare! Atenție! Jucăria conține piese care pot fi înghițite de copil! (Asta pînă și la jucărioarele-surpriză din interiorul ouălor de ciocolată Kinder.) Atenție! Jucăria a fost tratată cu produse chimice posibil dăunătoare pentru… copii! 

Ne-am infantilizat cu toții, și bunicii, și nepoții. Și pe urmă ne mirăm de ce ne cresc copiii anxioși, speriați de propria umbră și de pericolele lumii reale (spre deosebire de siguranța celei virtuale, unde ai cîte vieți poți duce, iar în cel mai rău caz poți relua jocul). Odinioară, de cînd era în scutece, copilului i se spunea doar să nu se joace cu focul, că se arde (e „uf!“), să nu își dea cu ciocanul peste degete, că-l doare, și să aibă grijă cu briceagul, că se poate tăia. Copilul, în cele mai multe cazuri, făcea toate astea, în ciuda avertismentelor, dar învăța repede, pe propria piele, că „ăștia aveau dreptate“: se ardea o dată, își dădea cu ciocanul peste degete de cîteva ori și îi cădeau unghiile sau se tăia cu briceagul pînă învăța să fie atent și să nu repete aceleași greșeli. 

Odinioară se spunea „cine se frige cu ciorbă, suflă și-n iaurt“. Acum, în toată lumea vestică, ne frigem cu ciorbă și mai comandăm una. Poate prima nu era destul de fierbinte. Și încă una. Și încă una. Iar pe urmă ne mirăm de ce ne tot opărim. Sastisite de prea mult bine și anesteziate de prea multe precauții, democrațiile liberale au uitat baza – că nu e bine să te tot joci cu focul. Că democrația prost înțeleasă e „uf!“. Cît e încă în scutece, copilul plînge de fiecare dată cînd vrea satisfacerea imediată a nevoilor – și e bine c-o face, pentru a putea supraviețui pînă crește. Pe măsură, însă, ce iese din scutece, nevoile se transformă treptat în dorințe, dar un părinte responsabil știe să-l învețe că nu toate se pot obține cît ai bate din palme („instant gratification“), nu toate ți se servesc pe tavă și că nu toate dorințele și poftele sînt nevoi. Nu degeaba „D-l Goe“ a rămas un clasic. Pentru că părintele responsabil pregătește copilul pentru viața adultă. 

Încă de pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville avertiza că democrația are tendința de a servi și distra oamenii, cu o grijă aparent parentală, însă cu o diferență majoră: în loc să-i pregătească pentru viața adultă, plină de responsabilități și de planificări pe termen lung, vrea să îi mențină într-o copilărie perpetuă. Acum, nici părinții nu își mai pregătesc copiii pentru maturitate, nici democrația. Noi cerem, politicienii ne dau, ba ne promit și mai abitir. Nici algoritmii nu stau cu mîinile-n sîn, ci ne creează noi și noi „nevoi“. E cam ca în jocul acela, ușurel subversiv, din vremea copilăriei mele comuniste (dacă și-l mai amintește cineva): „Aș mînca o portocală!“, zicea, din senin, un puști. „De ce una și nu două?“, întreba al doilea. Atunci, era musai să plusezi, ca să nu te faci de rușine: „De ce două și nu trei?“.  Jocul se termina doar cînd copiii se plictiseau și mergeau acasă, unde nu era, de bună seamă, nici o portocală. Acasă erau părinții. Acum, degeaba mai vrem să mergem acasă – acolo sînt alți copii, chiar dacă poartă barbă sau taioare.

Cum am ajuns aici? Încă din antichitate, Aristotel se îngrijora de pericolul de-a confunda echitatea cu egalitatea. Nu dai fiecăruia o minge de baschet, să zicem, în numele egalității, după cum nu dai fiecăruia lecții de pian sau de acordeon. Nu doar că n-ajută, dar e dăunător. Nu sîntem identici. Avem fiecare talente diferite și diferite puncte slabe, unde avem nevoie de ajutor. Pentru a le distinge, e nevoie de înțelepciune, teoretică și practică (prudentia). În plus, dacă sîntem cu toții la fel, de ce unii ar avea mai multă dreptate decît alții? De ce mai multă autoritate? Cine să fie judecătorul? Iată întrebarea la care, de pe la Thomas Hobbes încoace, modernitatea a dat un răspuns: majoritatea. Totul poate fi contestat, dar nu și numerele. Și uite-așa, pe nesimțite, am devenit cu toții sclavii acestora. Nu degeaba ne plac statisticile și sîntem obsedați de prognozele meteo, chiar dacă 50% șanse de ploaie nu înseamnă nimic. Măcar ne dau senzația că am rămas cumva stăpînii propriilor destine. La fel ca și alegerile. Toate bune și frumoase, dar atunci de ce crește nemulțumirea „populară“ și de ce nemulțumirea a rămas singura care ne mai egalizează într-o lume altminteri din ce în ce mai fragmentată și mai polarizată? De unde și pînă unde atîta înverșunată dușmănie între popoare, partide și oameni, în numele sfintei egalități? 

S-o luăm altfel: de ce sîntem cu toții fascinați de Inteligența Artificială (AI), dar nimeni nu vorbește de Înțelepciunea Artificială (Artificial Wisdom, AW)? De unde atîta sfială într-o lume altminteri atît de obraznică? Poate, doar poate, pentru că undeva, prin străfundurile sufletelor noastre (naturale, că nici de suflete artificiale nu vorbește nimeni), încă mai înțelegem deosebirea dintre inteligență și înțelepciune. Elon Musk, bunăoară, este fără doar și poate un om inteligent (de aci probabil și obsesia lui pentru orice ține de Inteligența Artificială), dar, din cîte știu, de înțelepciune încă nu l-a „acuzat“ nimeni. 

Și despre unii copii se spune „sînt inteligenți“, dar încă n-am auzit vorbindu-se de copii înțelepți. Nu degeaba inteligența se poate măsura (cică) în coeficienți (IQ-ul), dar de coeficient de înțelepciune nu îndrăznește nimeni să vorbească. Încă mai avem bun-simț. Să recapitulăm: sîntem democrații de D-l Goe, crescînd alte generații de D-l Goe. Am uitat că democrația prost înțeleasă e „uf!“ și prima, și a doua, și a zecea oară, și că, dacă facem aceleași alegeri, nu trebuie să ne mirăm c-am ajuns unde-am ajuns. Poate, doar poate, a sosit timpul să alegem și înțelepciunea, nu doar inteligența.

Și să nu uităm: omul poate ajunge în scutece în două perioade ale vieții – la început, dar și la sfîrșit.