Ioan Pușcariu

 Cînd vine vorba despre timp și timpuri, cei mai mulți dintre noi cred că prezentul este cel mai important – li se pare normal să ne dedicăm energiile de tot felul lucrurilor care se întîmplă acum.  De asemenea, nu sînt puțini cei care cred că viitorul, totuși, contează cel mai mult – ce a fost, a fost, ce e acum trece repede, să ne concentrăm pe viitor, să facem ce avem de făcut cu gîndul la ziua de mîine. Nu zic că au unii mai multă dreptate decît alții. Poate că și unii, și alții au dreptate sau se înșeală în aceeași măsură. Eu, însă, fac parte din ultraminoritatea care crede că trecutul este esențial, că prezentul și viitorul sînt direct determinate de trecut și că prezentul poate fi periculos, iar viitorul poate fi mizerabil dacă nu avem o sănătoasă priză cu trecutul. Din păcate, comunitatea românească pierde pe zi ce trece contactul cu propriul ei trecut, mergînd spre un viitor care pare promițător din punct de vedere economic, dar arată terifiant sub aspect moral și deșertic din punct de vedere spiritual. Nu mai sîntem în stare să admirăm ceea ce e admirabil în istoria noastră, nu mai știm să învățăm din înfrîngeri și din păcatele în care, ca neam, am căzut.

De aceea, am sentimentul că împlinesc o datorie ca de aici, din înălțimea Branului, privind pe fereastra cămăruței mele de lucru spre culmea Sohodolului, să aduc în atenția cititorilor acestui colț de pagină figura lui Ioan Pușcariu, în anul în care se împlinesc 200 de ani de la nașterea sa. Uitat de mulți, poate doar cîțiva cărturari români cu dragoste de istoria țării lor să își mai aducă aminte de el. În chiar centrul Branului există un bust al său, semn că oamenii locului îl respectă peste veacuri, dar cei mai mulți trec pe lîngă mica statuie fără să aibă habar cine a fost acest om, așa cum cei mai mulți dintre noi trecem pe lîngă puținele statui ale acestei țări fără să ne pese cine sînt cei suiți pe soclu. Un dialog ceva mai viu cu statuile noastre ar trebui să avem, căci au multe să ne spună, și toate de mare folos. Nebăgîndu-le în seamă, noi pierdem, nu ele.

Ioan Pușcariu (1824-1911) a fost un strălucit intelectual român ardelean care și-a făcut pe deplin datoria la timpul său, căci el aparține acelei stirpe alese și azi dispărute care considera că postura de intelectual implică, mai ales, imense obligații. Ce diferență între generația de oameni de litere a lui Pușcariu și cea de astăzi! Fițele, mofturile și slăbiciunea intelectualilor români de azi, gimnaști narcisiști clădiți interior după principiul „mi se cuvine”, n-au nici o legătură cu ceea ce acești adevărați cărturari erau.

Pușcariu a văzut lumina zilei la Bran, destinul l-a dus în toate colțurile lumii de-atunci, de la Viena la București și la Budapesta, ba chiar la Veneția, unde a fost cîțiva ani viceprefect, și a închis ochii tot la Bran, bucurîndu-se de stima întregii comunități care l-a primit, la bătrînețe, ca pe un fel de patriarh. În tinerețe, a fost un student eminent al celor mai bune școli din Sibiu și Cluj, coleg de generație, ba chiar de clasă, cu Simion Bărnuțiu, Papiu-Ilarian și Avram Iancu. A făcut parte din elita celui mai pur și eroic românism al istoriei noastre moderne: ardelenii generației pașoptiste. În primăvara lui 1848, pe cînd studia dreptul la Sibiu, a scris cu mîna lui primul exemplar al proclamației lui Bărnuțiu către românii ardeleni și el a purtat steagul tricolor pe cîmpia de la Blaj, la Marea Adunare Națională, în mai.

A înțeles repede menirea lui și imperativele vremii sale. Ca intelectual ardelean, două preocupări majore chemau la datorie: istoria și limba. A scris multe studii despre istoria străveche a românilor, dar și pagini consistente de arhondologie și istorie socială. Și dacă credeți cumva că disputele cu privire la spațiul originar al românilor (la sud de Dunăre sau la nord de Dunăre?) sînt ale actualei generații de istorici, aflați că încă Ioan Pușcariu dezbătea, polemic, chestiunea. Vă las să descoperiți singuri interesanta lui teorie despre locurile în care s-a format poporul român.

A slujit literele românești cu acribie și, uneori, cu gingășie, în linia latinizantă a Școlii Ardelene. O făcea cu indiscutabil talent pedagogic pentru tineri și cu ascuțit instinct polemic în disputele academice. Iată, de pildă, un fragment dintr-o mai lungă poezie publicată de Pușcariu în 1870, în Telegraful Român, în care trecea în revistă problemele cu care confruntau filologii români pe-atunci: „Spune-mi și tu, Muză, cum se scrie bine / Limba românească-n litere latine? / Știm că limba noastră la ortografie / Baza sa o are în etimologie / Limba românească, fiind muzicale / Mult se modolează prin a ei vocale / De la locul care vocala-l cuprinde / Sunetul silabei foarte mult depinde / Apoi toată vorba are partea sa / Pe care s-așează silaba cea grea...”. Era vremea cînd filologii se aplecau asupra limbii române cu afecțiune și nu cu orgoliu, ca să îndrepte limba și nu ca să vadă lumea cît sînt de deștepți. Filologia era o responsabilitate, nu un truc de luat ochii prostimii.

Pușcariu a fondat asociații culturale românești și reviste de limbă română în Ardealul veacului al XIX-lea, a fost profesor la prima școală românească din Șcheii Brașovului și inspector școlar pe tot ținutul Bîrsei. În Țara Românească, a devenit membru de onoare (cum ar fi, azi, corespondent) al Academiei Române în 1877 și membru plin în 1900. A fost un academician activ, ducînd lupte științifice înverșunate pe tărîm filologic. De pildă, e legendară disputa legată de terminația „u”, care ba se citea, ba nu se citea, ca în numele Mateiu, ba trebuia să fie, ba să se scoată. Pușcariu a scris un articol care a stîrnit mult și care se termina cu remarca „Și, iată, mutul vorbește!”, răspunzînd celor care invocau alte limbi în care anumite litere din cuvintele scrise nu se citeau și socoteau că așa trebuie să fie și în limba noastră. Erau vremurile în care limba noastră se așeza – vremuri cu adevărat mărețe în istoria culturală a României. Cine și le mai amintește? Cine îi mai știe pe marii ei combatanți? Pușcariu a fost acolo, în focul luptei care a făurit limba română și dacă limba noastră literară vă place cît de cît, aflați că și mîna lui a contribuit la fasonarea ei.

În fine, ca brănean pe cale de adopție, menționez că admirabilă este familia Pușcariu însăși. Fratele lui Ioan, pe numele de botez Bucur, pe numele de monah Ilarion, a fost vicar la Arhiepiscopia Sibiului, pedagog și istoric, ieșit direct din mantaua lui Andrei Șaguna. Care Andrei Șaguna a fost un sprijinitor și sfetnic al lui Ioan – corespondența dintre ei existînd în manuscris. Cei care au studiat-o spun că e bogată și fascinantă. Așteptăm editorul. Fiii lui Ioan Pușcariu (a avut patru) au făcut cariere la cel mai înalt nivel în drept, medicină, inginerie și diplomație. Familia Pușcariu este întinsă și, dacă informațiile mele sînt corecte, filologia domină genealogia profesională – desigur, academicianul Sextil Pușcariu (1877-1948) este cel mai cunoscut dintre filologii Pușcariu.

Dar poate cea mai importantă lecție pe care ne-o dă biografia lui Ioan Pușcariu este răspunsul pe care el s-a priceput să-l dea, cu propriul lui exemplu, la întrebarea „Acțiune sau rezistență pasivă?” ce se ridică adesea intelectualului în vremuri grele – și spuneți-mi, vă rog, cînd nu sînt vremuri grele? După 1848, mișcarea politică românească din Ardeal a suferit un recul. Pe de o parte, regimul habsburgic a devenit mai aspru și, pe de altă parte, s-a lărgit o anumită ruptură în interiorul mișcării, care începuse să apară încă din vremea lui Avram Iancu. Unii fruntași români considerau că trebuie respinsă orice formă de colaborare cu autoritățile pînă cînd nu se obțineau drepturile pentru care se murise, argumentînd că spiritul românismului fusese dus de revoluție la un alt nivel și că orice colaborare însemna un pas înapoi. Li se spunea „pasiviștii”. Alții considerau că, dimpotrivă, românii trebuie să intre în administrație și în jocul politic de la Viena cum pot și cît pot, să joace după regulile jocului, forțînd promovarea intereselor neamului din interior. Ei erau „activiștii”. Partida pasivistă a cîștigat și cei cîțiva români care au luat-o pe calea activistă au fost criticați, etichetați ca trădători, renegați etc. Ioan Pușcariu a fost unul dintre ei. Pînă în 1890, cînd s-a retras, a făcut o frumoasă carieră de funcționar superior, la apogeul căreia a ajuns să fie deputat în Parlamentul de la Budapesta și, apoi, judecător la cea mai înaltă instanță budapestană. Asta nu l-a împiedicat să fie, în 1869, printre fondatorii Partidului Național Român din Transilvania. Sigur că, după 1860, după Diploma din octombrie 1860 și după crearea Imperiului Austro-Ungar din 1867, lucrurile au început să arate altfel și pentru români, iar opoziția „pasiviști”-„activiști” s-a mai estompat. A fost, atunci, foarte bine că oameni precum Pușcariu erau deja în funcții imperiale. În fine, după 1905, mișcarea românească a adoptat oficial calea activismului validînd, astfel, intuiția istorică a unora ca Pușcariu.

Sigur că e dificil să rămîi credincios idealurilor alor tăi lucrînd pentru autoritățile străine asupritoare. Ai tăi te vor privi ca trădător, iar asupritorii ca „de-al celorlalți”. Tu însuți vei avea dificultăți să nu alterezi în tine idealul. Dar dacă ai pe interior armătura morală și culturală solidă, se poate. Ioan Pușcariu este un exemplu că se poate. Un bun exemplu pentru români.