Monica Pillat: O candelă în noapte

Pe lîngă multele lucruri și fapte care îngrijorează, întristează, sperie sau dezamăgesc există și unele care bucură și înalță sufletul. Ultima carte a Monicăi Pillat – O candelă în noapte – urcă dintre toate anotimpurile vrajbelor care întunecă orizontul și mărturisește că Lumina e mereu vie. Poemele din acest volum împlinesc un triunghi al poeziei sentimentului religios. Monica Pillat se situează în descendența lui Vasile Voiculescu și a lui Ion Pillat. Păstrează de la aceștia ambianța familiară, de blîndețe, bunătate și puritate îngerească, în care se situează miracolul creștin al Întrupării și călătoria lumească a lui Iisus pînă la Înviere și Înălțare, înconjurat de personaje desprinse din Noul Testament. Se diferențiază însă prin sublimarea aproape deplină a lumescului, poezia fiind eliberată de elementele locale ale ortodoxismului țărănesc de la revista Gîndirea. Este perceptibilă frămîntarea dramatică, psalmică, dar fără revolta și lupta din dialogul arghezian cu Dumnezeu Tatăl. Totuși, un vers tulburător din Parabolă amintește fulgurant de marile neliniști din Duhovnicească: „Mi-e întuneric Doamne și sînt singur”, dar în finalul poemului Monicăi Pillat este regăsită liniștea euharistică: „El însă mă deschide, / Din nicăieri, aprinde-acuma lampa, / Aduce cald în casa părăsită, / Pune ștergarul alb în fața nopții / Și, aburind, se frînge ca o pîine”.

Linia de forță care domină cîmpul poetic al volumului este conturată de tensiunea dintre vocația mesagerului, exprimată de Kafka în propoziția „Poetul este un telegraf viu între Dumnezeu și oameni”, pe de-o parte, și condiția artei, definită de Borges ca „iminență a unei revelații care nu se mai produce”, pe de altă parte. În mod implicit, Monica Pillat amendează această formulă, poezia ei fiind iminența unei revelații care încă nu s-a produs, dar care este mereu așteptată.

„Telegraful viu” este sintagma unui prozator, care – avînd, ca toți marii prozatori, nostalgia vocației poetice abandonate – încearcă să exprime transfigurarea prin poezie. Monica Pillat pune chiar în titlul volumului sintagma care dă seama plenar de această transfigurare a poetului. Alternative ale candelei în noapte se regăsesc în alte poezii: „Iubirea Ta îmi dă puterea / Să mă aprind în întuneric / Și să te-nconjur ca lumina” (Eu, rătăcita); „Și totuși, Tu mă ții / Parcă în mîini, / Ca pe o lumînare, / Să mă aprind” (Toma); „Cum am primit lumina, / Am vrut s-o iau cu mine / În versuri-lumînări” (Rost); „Și să te-aduni numai cînd Domnul / Te vrea în noapte lumînare, / Să-I faci din flacără cărare, / Loc de popas tîrziu și cină, / Culcuș de taină în lumină…” (În  trecere).

Emoția estetică a transfigurării poetice prin iminența revelației, care încă nu s-a produs, dar e mereu așteptată, premerge emoției iluminării misticului prin rugăciune, rămînînd diferită de aceasta. Mai direct spus, poezia Monicăi Pillat rămîne poezie, deși se simte adierea Duhului din scrierile autorilor mistici. Poeta explorează hotarul dintre lumea de aici și lumea de sus, dintre imanență și transcendență, prin invocarea revelației și contemplarea iminenței acesteia: „Dă-mi liniștea de suflet / Să mă supun chemării / Care-mi deschide-n față / Drumul ajuns la capăt // De ce să-mi fie teamă? / Doar nu e prima oară / C-am să mă rup de toate, / Lăsîndu-mă în urmă. // Și totuși, încă preget / Să mă desprind ca fructul / Care s-a copt în tihnă, / Visînd să-Ți cadă-n poală” (Drumul ajuns la capăt). Uneori, hotarul dintre aceste lumi este înlocuit cu o punte de incertitudine, de ezitare între atracție și respingere: „Mă pierd cînd Te apropii, / Cînd pleci, eu mă deșir, / Între aici și-acolo / Hotarele se șterg // Acum, ca mai-nainte, / În geamuri stropii bat / Cu degetele Tale, / Dar cînd dau să-Ți deschid, / Afară-i numai ploaia. // Doar dacă merg s-aprind / O candelă în noapte, / Te simt cum Te întorci / În floarea licăririi” (Între aici și-acolo).

Poeta știe că există și un alt hotar, între lumea de aici și lumea de jos, între salvare și damnare: „Poate să-mi spună cineva / De ce se-mbracă-n Moș Crăciun / Pruncul abia născut în staul? // Cel vechi de zile se aduce / Pe Sine-n dar: se face mic, / Să-ncapă numai într-un scutec. // E ca și cum, cu fiecare, / Ar vrea s-o ia de la-nceput, / Să ne-ntremeze, / Să ne crească. // Numai că noi nu pe Mesia / Îl așteptăm, ci pe alt Moș, / Ce ne răsfață, ne încîntă / Și ne preschimbă-n jucării / Cu care descompune lumea…” (De ce?).

Versurile alcătuiesc comuniunea euharistică a cuvintelor. Acestea aspiră spre reîntregirea în Cuvîntul întrupat: „Sîntem, cu toții, purtătorii / Unor fragmente din mesajul / Care ne vine din Înalt. // Unii primesc doar o vocală, / Alții, mai rari, chiar un cuvînt, / Iar cei aleși, părți dintr-o frază. // Misiunea celui care are / Numai un sunet e să afle / Ce literă îl va cuprinde; // Cel dăruit cu un cuvînt / Va căuta în el magnetul / Care atrage alte semne; // Deținătorul cel bogat / Va țese puntea între părți, / Visînd la-ntregul ce se-ascunde. // Dar dacă nu se iau de mînă,/ Nici unul nu va izbuti / Să facă Sensul să învie” (Purtătorii).

Matricea stilistică vădită în poezia Monicăi Pillat reunește, între altele, două elemente inconfundabile. Mai întîi, în toate poemele, în vers alb sau în vers clasic, se aude o muzică profundă, o „laudă a grădinii de îngeri” închinată iminenței revelației. Ritmurile și armonia acestei muzici străbat, ca o apă freatică, nu numai poezia, ci și proza Monicăi Pillat. Apoi, surprinde puterea de a numi direct treptele sentimentului religios; dacă în poezia modernă inefabilul este sugerat prin intervalul dintre sensurile cuvintelor, autoarea este în posesia cuvintelor care alcătuiesc materia luminoasă a sentimentului religios.

Cînd, într-o singură carte, poeziilor din acest volum li se vor alătura acelea din volumul Colinde și daruri de veghe, publicat anul trecut la aceeași prestigioasă editură Spandugino, și ineditele care vor urma, va fi împlinită Evanghelia poetică după Monica Pillat.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.