O, între sondaje sînt atîția candidați / Degeaba!

…deși vă mărturisesc că prima variantă a titlului era „O, între candidați sînt atîtea sondaje / Degeaba!“. Mi-a plăcut dintotdeauna poemul „Între stele“ al lui Marin Sorescu, care începe (și se termină) cu aceste versuri: „O, între stele e atîta timp / Degeaba!“. La începutul anilor ’90 am avut chiar ocazia să-i iau autorului un interviu de natură să îmi tempereze entuziasmul de tînăr post-revoluționar (și) despre politica românească. Am spus „tempereze“, nu să mi-l distrugă cu totul. Dar acum simt că mă apropii periculos de mult de această fază. Din fericire, există și scara istorică de la care învață ce știe tot ardeleanul: „N-o fo niciodată să nu fie cumva!“.  Tocmai de aceea am stat în cumpănă: cine e mai „degeabă“? Sondajele sau candidații?

Pe de-o parte, e clar că sondajele sînt utile doar pentru manipularea potențialilor votanți. De ce? Pentru că oamenii au, din reflex, pardon, spirit de turmă, iar asta o știu toți aspiranții la statutul de păstori. Haideți să fim sinceri: cîți dintre noi nu ne cumpărăm haine și pantofi „de firmă“, telefoane, ceasuri „deștepte“ ș.a.m.d. pentru că sînt la modă? Cîți nu ne alegem cărțile (mai rar), filmele sau serialele pentru că au un „rating popular“ bun? Dar muzica „la modă“? Numai muzica populară a ajuns nepopulară. Nu sîntem doar noi, românii, „vinovați“ de păcatul ăsta. E o slăbiciune cvasi-universală, dar tot mai răspîndită. Ce autoritate să mai recunoști în afara majorității? Pe cine să te mai bazezi cînd faci alegerea șosetelor (la bărbați, bunăoară, se poartă acum pantalonii lungi suficient de scurți încît să se vadă șosetele colorate „vioi“ sau cu girafe, steluțe etc.) sau a candidatului de votat la președinție? Candidatul colorat cu steluțe sau pe cel cu girafe? 

Pînă la un punct e de înțeles. În sistemul electoral românesc, cu două tururi la prezidențiale, din mulți vor rămîne doar doi, c-au trecut vremurile în care Ion Iliescu (dacă vă mai aduceți aminte) cîștiga lejer cu 70-80% „de la prima strigare“. Mulți chemați, puțini aleși. Nu e ca la alegerile parlamentare, cînd pînă și partidul cu 5% intră în Parlament, ba chiar poate fi cooptat în coaliția de guvernare. Întrebați UDMR-ul. Și-atunci, vrînd-nevrînd, te ispitesc sondajele. Ia să vedem, cine are cît de cît șanse de-a intra în finală? Ce te faci, însă, cînd sondajele se bat cap în cap? Sau dacă una prezic și iese cu totul altceva? Casele de sondare se vor apăra spunînd că au făcut „o fotografie a momentului“ și au oferit doar probabilități, nu certitudini. Înțelegătorii vor spune: „Păi, și la americani s-au înșelat anul asta!“. Oameni și ei. Așa e. Atîta doar că, la „ei“, greșeala a fost nu de cifre, ci de interpretare: 0,2% sau 1,5% diferențe între candidați erau discutate de media de parcă ar fi fost diferențe de 15-20%! La sfîrșit, luînd în calcul marja standard de eroare de +/- 3%, nu cred să fi fost un singur sondaj care la final să nu se încadreze în „marjă“.

La „noi“, însă, diferențele dintre sondaje ajung la 5-10%! Iar cu asta ajungem, în sfîrșit, și la candidații „degeaba“. Pentru că orice minciună, mai ales una repetată de diferite surse, dezvăluie, fără intenție, ceea ce vrea să ascundă. Cîtă vreme un candidat este relativ stabil în toate sondajele, indiferent dacă sus (Ciolacu) sau jos (Birchall, să zicem), diferențele de procente dintre sondaje, chiar dacă „semnificative statistic“, sînt de relativă încredere. Chiar dacă cele ale lui Ciolacu variază semnificativ, e limpede că măcar casele de sondare sînt sigure că va fi pe prima poziție, așa că nu se pot face complet de rușine. La fel, dar pe invers, cu cei sub 5%. Bătălia – e limpede ca lumina zilei – se dă pentru locul doi, chiar și (sau mai ales) pentru PSD. Pentru stînga, ultima sută de metri e cea mai nefavorabilă.

Să privim mai atent atît cifrele, cît și candidații. Mircea Geoană scade mai mult sau mai puțin, dar scade constant. Încercînd să prindă atît iepurele de stînga, cît și pe cel de dreapta, pare-se că va merge acasă cu tolba de vînător goală. Nimic surprinzător. Mai rămîn Elena Lasconi, Nicolae Ciucă – doi declarați „de dreapta“, chiar dacă după multiple alianțe cu stînga sau după încercări de-a împăca și capra, și varza – și George Simion, „suveranist“ care promite fiecăruia ce vrea și ce așteaptă, pînă și rușilor. Singurul care pendulează ca o tiribombă (pentru tineret, varianta comunistă de yoyo, dar din elastic „de praștie”, rumeguș și hîrtie creponată) este Ciucă. De la un sondaj la celălalt, trece aproape hipnotizant de pe poziția a doua pe a patra sau a cincea și-napoi. Eu zic așa: diferențe (între sondaje) să fie, dac-o cer interesele partidelor, dar s-o știm și noi! Simion își schimbă și el cu o uluitoare rapiditate poziția în preferințele electoratului, dar la el mișcarea e inversul celei a lui Geoană. Bate șaua ca să priceapă iapa.

A rămas pe dinafara sondajelor diaspora. Multă este – cîte milioane nu știe nimeni –, dar puțină ca greutate electorală, cîtă vreme la ultimele alegeri n-au votat nici măcar 250.000. Pentru prezidențiale, însă, vor fi mai mulți. Unde se vor duce aceste voturi? O estimare de bun-simț ne spune că „plecații“ sînt sătui de „vechi“, votează cu ceva nou. Nici cu Ciolacu, nici cu Ciucă, nici cu Geoană. Ei sînt „scriptații“ vechi. Noii acum sînt Lasconi/USR și Simion/AUR. (De verificat și la parlamentare, cînd AUR se va lupta și cu SOS.) Cu abordări la fel de diferite precum, păstrînd proporțiile, cele dintre Obama și Trump, amîndoi sînt (sau măcar apar) „nescriptați“. Naturali. (Vezi și cazul Băsescu.) Cum am mai tot zis-o, pentru că fenomenul se manifestă cam în toate democrațiile liberale, oamenii s-au săturat de „alte măști, aceeași piesă“. Toată lumea promite „ceva nou“, dar toți par să recite pe dinafară sau să citească de pe o foaie sau de pe un prompter. Concluzia? Fragmente din aceeași poezie de Marin Sorescu: „Iar noi, care paștem acest pămînt, / […] / Întindem spre cer gîturile / […] / Și-ncepem, oameni, și păsări, și pietre, / Toată turma, / Să ragem în sus. // Dar nici o gură n-apucă vreo stea / S-o tragă de raze, / Dinții pocnesc în sec […]“.

…dar pocnesc, strigă optimistul din mine.

P.S. Mă îndoiesc că o dezbatere cu opt candidați poate fi altceva decît un soi de ceartă între precupețe și ar fi capabilă să încline balanța. O dezbatere „în opt“ nu e dezbaterea în doi, în care o singură replică te poate înălța sau îngropa.

P.P.S. În spiritul transparenței și al dilematicilor, mărturisesc că nu voi vota cu Nicolae Ciucă.