Observații mărunte

O examinare a deosebirilor dintre Europa și SUA, mai ales într-un asemenea moment de neobișnuite tensiuni între cele două entități, poate avea un oarecare rost. Comparațiile legate de lucruri importante care îi unesc sau îi despart pe europeni de americani trebuie însă făcute de către sociologi, istorici, economiști, politologi, juriști sau filozofi. În călătoriile mele, eu am observat doar unele lucruri mărunte, aparent superficiale, pe care încerc să le descriu.

O să încep cu banalul făraș. Da, chiar fărașul în care aduni ceea ce mături de pe jos. Peste tot în America, am văzut că oamenii care fac curățenie prin diverse instituții, atunci cînd nu apelează  la aspirator, folosesc un făraș ca o cutie cu o singură deschidere laterală, avînd o coadă lungă. Prin acea deschidere împing mizeriile cu mătura înăuntru, iar cînd îl ridică de jos, ținîndu-l de coadă, „cutia” se întoarce cu gura în sus (așa e construit echilibrul ei) și nu lasă gunoaiele să se împrăștie. Un asemenea făraș poate fi folosit foarte mult timp fără a fi deșertat. Nu se răstoarnă din greșeală și nu-ți zboară praful din el cînd se face curent. Un instrument pe cît de simplu, pe atît de ingenios, pe care nu-l prea vezi prin Europa.

La casieriile din supermarket-uri, există un fel de moriști pe ale căror brațe sînt trase automat pungile de plastic, cu gura desfăcută, așa încît vînzătoarele să poată pune imediat în ele produsele scanate. Cînd o pungă se umple, casiera învîrte morișca și în fața ei ajunge o nouă pungă goală și deschisă, gata de umplut, în vreme ce aceea deja plină se oprește în dreptul clientului care o poate lua. Desprinderea unei pungi dintr-un teanc și frecatul ei pentru a o deschide sînt chestiuni complet  necunoscute.

În America, ori de cîte ori se constată că apare vreun proces repetitiv care poate consuma timpul sau nervii oamenilor, se caută o soluție de mecanizare sau automatizare. Ca exemplu, nu vei găsi o mașină de spălat rufe care să nu aibă lîngă ea și una pentru uscat. Operațiunea de a pune rufe pe sîrmă e complet depășită, de decenii. Mă repet, amintind și că americanii își primeau salariul pe card încă de prin anii ‘70 (cardul bancar a fost inventat la ei, în 1949).

Un lucru plăcut prin periplurile americane a fost că n-am întîlnit hotel care să nu aibă și cel puțin o piscină. În același timp însă, ne-am amuzat să descoperim că de la nici una dintre aceste piscine nu lipsea un anunț standard, prin care se interzicea folosirea bazinului de către persoanele care suferă de diaree. Era de parcă ar fi fost o campanie de prevenire a unui adevărat fenomen național. Poate şi un mod mai diplomatic de a spune că n-ai voie să faci caca în piscină. Ne-am gîndit că o fi existat vreo speță care, așa cum funcționează sistemul american de justiție, a constituit un precedent transformat în lege pentru toți, chiar dacă nu era cazul.

O veșnică uimire ne-a fost provocată de prețul benzinei. În general, cum probabil se știe, acest preţ e mai mic decît în Europa, dar e și foarte variabil, în funcție de criterii evidente sau neevidente. Dacă într-un stat mai sărac, ca Alabama, am găsit și stații în care galonul (3,78 litri) era 2,6 dolari, în bogata Californie puteai întîlni și prețul de 5,8 dolari galonul, mai mult decît dublu (dar tot mai mic decît în Europa). Aici criteriul e evident legat de puterea de cumpărare a populației. Dar se întîmpla ca la benzinării aflate vizavi una de alta, prețul aceluiași sortiment de benzină să varieze cu pînă la un dolar. La Chevron era de obicei scump, iar la o rețea numită pur și simplu Love’s, care avea drept simbol o inimă roșie, era sensibil mai ieftin. Explicația pe care am primit-o la un moment dat (și de care am mai amintit) a fost că așa se comportă o piață cu adevărat liberă, că fiecare comerciant își are rețelele proprii de furnizori și propriile strategii de vînzare, care pot fi  complet diferite de ale vecinului. Nu știu cît e de adevărat.

E locul aici să spun că taxele din America, de multe feluri (cele cu care are de-a face un simplu vizitator), au laturi mai bune sau mai enervante. O latură bună e că de multe ori sînt folosite în scopuri transparente și se pot întoarce plătitorului, în mare măsură, sub forma unor beneficii, după un circuit cît se poate de limpede.

De exemplu, la capătul celebrului traseu 17 Mile Drive, pe care l-am făcut cu mașina, ne-am oprit la un local în care intrau și mulți jucători de golf. Am mîncat acolo cîte o prăjitură, din al cărei cost ni s-a scăzut taxa pe care o plătiserăm pentru intrarea în acel traseu. Tot așa, la hoteluri se plătește de obicei acea resort fee, nu foarte mică, dar care, de fapt, nu dispare într-un sistem general și impersonal de taxe, în care să nu mai prea știi cum e folosită. Dacă ești avizat despre cum merg lucrurile, în contul acelei taxe poți cere și primi de la recepția hotelului diverse servicii, cum ar fi vouchere pe baza cărora poți închiria biciclete, bilete de autobuz, tichete pentru degustări de vinuri și altele asemenea. La San Francisco, de pildă, pentru taxa suplimentară și obligatorie plătită la hotel, am primit în fiecare zi sticle cu apă de izvor, plus două tichete cu care am putut împrumuta biciclete pe gratis timp de două ore.

Totodată, aș menționa și observația pe care am făcut-o prin mai toate locurile din Statele Unite, că atunci cînd plătești o intrare undeva, ceea ce vei vedea acolo e, de regulă, pe potriva sumei. Dacă ți se cer 5 dolari, vei primi un spectacol, o distracție, un tur sau un peisaj de doar 5 dolari. Dacă ți se cer 35 de dolari, atunci, cu siguranță, vei vedea ceva mult mai interesant. Cu alte cuvinte, americanii au un mod de a te face să nu te simți păcălit. Sigur, mai există și situații contrare, dar de obicei ele apar din cauza diferențelor culturale dintre noi și ei. Adică unele lucruri sînt mai bine prețuite de un american decît de un european. Și invers.

O latură enervantă a taxelor, pentru un european neobișnuit cu sistemul lor, e că în magazine, pe raft, se afișează prețul produsului fără TVA. Pe lista de meniu a restaurantelor se procedează la fel. Cînd vine momentul plății, la casă sau la chelner, te trezești cu o sumă mai mare. În plus, la restaurante, pe bon îți apare și lista cu bacșișurile pe care le poți lăsa și care se adaugă la notă. Trebuie să însemni unul dintre ele și, de regulă, variantele posibile sînt 18%, 20% și 25%. Rarisim, apare 15%. Nu mai spun că ți se ia cardul bancar din mînă, de către chelner, care îl duce undeva în spate ca să autorizeze plata. Nu vine nimeni cu POS-ul la masă. Pînă ajungi să te obișnuiești, ai senzația că ți se răpește ceva intim și valoros. Dar nu-ți fură nimeni nimic (în mod normal nici nu se poate). Doar că, în final, costul e cu totul altul decît socoteala pe care ți-o faci inițial, citind lista de meniu. La hoteluri, dacă nu ești atent, te poți trezi că ți s-a încasat taxa de parcare automat, deși n-ai parcat mașina în garajul lor, sau că ți se adaugă și costul micului dejun, deși tu nici nu l-ai cerut și nici nu l-ai mîncat. Recuperarea ulterioară a banilor e destul de complicată.

O altă posibilă mare surpriză pentru români e costul uriaș al parcărilor în orașele aglomerate. La San Francisco, de exemplu, parcarea la un hotel din centru, bun, dar nu chiar luxos, era de peste 80 de dolari pe zi. La asta se adăuga taxa de valet (căci nu aveai voie să-ți duci singur mașina în garaj, care era preluată obligatoriu de un angajat) în valoare de 70 de dolari. Cînd valetul îți aducea mașina înapoi din garaj, era clar că așteaptă și un bacșiș, fiindcă una e taxa oficială de valet și alta e bacșișul personal. Așa că mai scoteai vreo 5 dolari din buzunar. Ajuns la hotel, după ce am dat mașina valetului, am vrut să folosesc un cărucior din acela ca o colivie, să car bagajele în cameră cu ajutorul lui. Valetul mi-a atras atenția că acel cărucior nu poate fi folosit decît de bellboy și s-a oferit imediat să-mi și cheme unul. Ar fi urmat, bineînțeles, un alt bacșiș. Am renunțat instantaneu la cărucior, am apucat geamantanele de mîner și am săltat gențile pe umăr, spunînd că mă descurc și singur. I-am provocat valetului un zîmbet larg și înțelegător. În vreme ce, în orașele mari, parcările aproape că dublează prețul camerelor, la hotelurile din localitățile mici sau din afara zonelor urbane, parcările sînt largi și gratuite.   

Revenind însă la bacșișul de la restaurante, românii care au aflat că, în America, un chelner trăiește doar din bacșiș au tendința să-și închipuie că acesta ar fi motivul pentru care toți chelnerii de acolo sînt extrem de amabili (mult mai amabili decît oriunde în Europa). În logica noastră, asta ar explica foarte bine și convenabil de ce chelnerii din România nu sînt întotdeauna destul de atenți și de drăguți. Ei bine, nu. Cauzele pentru țîfna specifică unora dintre ai noștri sînt mai complicate. Atîta vreme cît în Europa de Est problema asta e mai vizibilă decît oriunde, e clar că un motiv important sînt proastele relații publice generale pe care le-a înrădăcinat comunismul, peste tot pe unde a existat. O observație pe care un jurnalist american o făcea în România la începutul anilor ’90, anume că oamenii de aici erau foarte apropiați și drăguți în relațiile particulare și de-a dreptul oribili în relațiile publice, are și astăzi o bună doză de valabilitate.

Cauzele pentru care chelnerii americani sînt atît de amabili nu țin doar de bacșiș. Cîndva, poate o fi contat și asta. Acum însă, ei au obiceiul să fie zîmbitori și veseli oricînd și cu oricine. E o deprindere generală pe care o au în sînge. Grație ei, nu-și mențin neapărat doar nivelul bacșișurilor (care vin oricum), ci și o atmosferă plăcută, o viață mai relaxată. În fond, de ce să fie acri și bosumflați? E un lucru pe care mulți dintre prestatorii noștri de servicii par a nu-l înțelege. Iar mai degrabă decît să ne imaginăm că americanii (și nu doar chelnerii) sînt drăguți din interes, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva relațiile interumane de la noi sînt în neregulă, degradate probabil din motive mai mult sau mai puțin istorice.